Capitolul XVI.

Cum a dat pe faţă fratele Ioan firea adevărată a cârcotaşilor

— Povestea aceasta mi s-ar părea plăcută, a spus Pantagruel, dacă n-aş purta mereu în suflet teama de pedeapsa lui Dumnezeu.

— Ar fi fost şi mai veselă, a spus Epistemon, dacă grindina de pumni ferecaţi s-ar fi abătut pe spinarea egumenului celui gras, care îşi cheltuia timpul şi banii hărţuindu-l pe Basche şi trimiţând pe cârcotaşi să mănânce bătaie. I s-ar fi potrivit câţiva ghionţi pe scăfârlia lui pleşuvă, fiindcă prea au ajuns prădalnici şi apucători aceşti juzi fără scaun, care umblă de colo până colo, tăbărând pe capul oamenilor! Şi ce pricină de ceartă aveau diavolii aceia împotriva lui Basche?

— Nu ştiu, a spus Pantagruel, dar îmi aduc aminte de povestea unui cavaler din Roma de altădată, numit L. Neratius. Era coborâtor dintr-un neam de oameni de seamă şi bogaţi. Avea însă un obicei, de care nu se putea dezbăra. De câte ori pleca de-acasă, umplea cu aur şi cu bani de tot felul pungile slujitorilor care îl însoţeau; apoi, întâlnind pe stradă oarecare tineri mai spilcuiţi şi mai drăgălaşi, îi lua la bătaie fără nici o pricină de ceartă şi le căra pumni în obraz, numai aşa ca să facă haz. Când socotea că era de ajuns, se oprea; şi ca să nu fie chemat la judecată, împărţea celor chelfăniţi atâtea pungi de aur, încât aceia plecau mulţumiţi şi bine despăgubiţi, după cum scrie în legea celor Douăsprezece Table. Aşa şi-a cheltuit cavalerul averea, luând la bătaie oamenii şi împăcându-i cu bani grei.

— Pe cuvioasa cizmă a sfântului Benedict, a spus fratele Ioan, nu voi avea linişte, până nu voi vedea ce fel de oameni sunt aceştia!

Coborând pe ţărm, a scos din pungă douăzeci de scuzi de aur şi a strigat cârcotaşilor, care se strânseseră în număr mare împrejurul lui:

— Care vrea să mănânce o bătaie zdravănă pentru douăzeci de scuzi?

— Eu, eu, eu! au răspuns din toate părţile. Ştim bine că o să ne rupi oasele, domnule, dar douăzeci de scuzi sunt bani buni!

Toţi se îngrămădeau şi se îmbrânceau, care de care, s-o ia înaintea celorlalţi, pentru a mânca bătaie. Fratele Ioan a ales din grămadă un cârcotaş cu botul roşu, care purta la mâna dreaptă un inel mare de argint încrustat cu un ochi de broască. Ceilalţi, rămaşi pe dinafară, au început să murmure; iar unul din ei, mai tânăr, slab şi deşirat, bun cărturar şi, după cum spunea lumea, adevărată uşă de biserică, mârâia şi se plângea, că bot-roşul le ademeneşte muşteriii, iar dacă n-ar fi în toată ţara decât douăzeci şi cinci de beţe la fund de câştigat, el ar şti să facă rost de treizeci! Toate aceste mârâieli şi plângeri porneau însă numai din pizmă.

Fratele Ioan i-a cărat cârcotaşului cu bot roşu atâtea ciomege pe spinare, pe burtă, pe cap, pe mâini şi pe picioare, încât am crezut că l-a lăsat mort. Apoi i-a dat cei douăzeci de scuzi. Mârlanul nostru s-a ridicat de jos, vesel şi voios ca un rege; ba chiar ca doi.

Ceilalţi i-au spus fratelui Ioan:

— Domnule părinte al diavolului, dacă vei avea bună-plăcere să mai baţi pe câţiva dintre noi, vă facem un preţ mai scăzut. Suntem toţi ai dumitale, cu ghiozdane, cu hârtie, cu condeie şi toate celelalte.

Bot-roşu s-a răstit la ei şi a început să strige în gura mare:

— Huş! Păcătoşilor! Aţi venit să-mi stricaţi treburile? Vreţi să-mi luaţi muşteriii? Am să vă chem pe toţi în judecată, la Episcopie! Să poftiţi la înfăţişare peste opt zile. Să vă învăţaţi minte să încercaţi a mă mai înşela! La! la! la! la! O să vă fac să jucaţi tontoroiul, ca diavolii din casa lui Vauvert [209]! (Apoi îndreptându-se spre fratele Ioan, i-a spus:) Preacucernice frate întru Satana, domnule, dacă m-aţi găsit pe gustul dumneavoastră şi v-ar face plăcere să mă mai chelfăniţi puţin, mă voi mulţumi cu preţul pe jumătate. Vă rog să nu mă cruţaţi, sunt al dumneavoastră, domnule drac, cu tot ce am: cap, bojoci, maţe şi celelalte. Sunt negustor cinstit şi vă dau marfă bună!

Fratele Ioan nu i-a mai răspuns şi s-a îndreptat în altă parte. Cetele de cârcotaşi i-au înconjurat pe Panurge, Epistemon, Gimnast şi ceilalţi, rugându-i să-i bată, mulţumindu-se cu oricât ar binevoi să le plătească, fiind ameninţaţi altminteri să rabde de foame cine ştie câtă vreme.

Puţin după aceasta, căutând apă proaspătă pentru vâslaşii corăbiei, am întâlnit două babe cârcotaşe, care se boceau şi se tânguiau de mama focului. (Pantagruel, care rămăsese în corabie, a dat poruncă să sune adunarea.) Crezând că sunt nişte neamuri ale cârcotaşilor ciomăgiţi, le-am întrebat de ce plâng atât de amarnic? Ne-au răspuns că jalea lor are o pricină bine-ntemeiată, fiindcă tocmai atunci fusese duşi la spânzurătoare, cu ştreangul de gât, doi din oamenii cei mai cumsecade din întreg neamul cârcotaşilor. Voind să aflăm pentru ce faptă fuseseră osândiţi, babele ne-au spus, că furaseră odoarele din altar şi le ascunseseră sub mâneca parohiei.

— A parohiei? Iată ce înseamnă să vorbeşti cu subînţeles! a spus Epistemon.