Capitolul XVII.

Cum a ajuns Pantagruel la ostroavele Tohu-Bohu şi despre ciudata moarte a lui Bringhinarilă, căpcăunul morilor de vânt.

În aceeaşi zi, Pantagruel a trecut prin strâmtoarea dintre cele două ostroave: Tohu şi Bohu. Aici n-am putut să fierbem nici un fel de mâncare, fiindcă uriaşul Bringhinarilă, care trăia pe acele meleaguri, înghiţise toate cuptoarele, toate grătarele, toate căldările, toate cratiţele şi toate frigările din ţară (nemaigăsind nici o moară de vânt, cu care se hrănea de obicei). Cu o zi înainte, căzuse greu bolnav de-o aprindere a stomacului (aşa spuneau felcerii), fiindcă, deprins să înfulice mori de vânt întregi, nu putuse să mistuie cuptoarele şi frigările. Căldările şi cratiţele nu-i căzuseră atât de greu; le măcinase destul de bine, după cum se vedea din resturile şi tulbureala celor patru butoaie în care îşi lăsase udul de două ori. Felcerii încercaseră să-l uşureze cu tot felul de leacuri după rânduiala doftoricescului meşteşug, dar boala s-a arătat mai îndărătnică decât leacurile. Iar nobilul Bringhinarilă răposase în dimineaţa aceea într-un chip tot atât de ciudat ca şi Eschil. Acestuia îi prevestiseră ghicitoarele că va muri într-o anumită zi, căzându-i în cap o greutate. Sosind ziua aceea, Eschil a ieşit afară din cetate, ferindu-se cu mare grijă să nu treacă pe lângă vreo casă sau pe sub vreun copac, unde ar fi putut să-l pândească primejdia. S-a oprit în mijlocul câmpiei întinse, încrezător în limpezimea văzduhului liniştit şi socotind că nu are a se teme de nimic, fiindcă n-ar fi putut să-i cadă în cap decât cerul, ceea ce socotea el că n-ar fi fost cu putinţă. (Se spune, că numai ciocârliilor li-e frică să nu se prăbuşească bolta cerului peste ele, care, dacă s-ar întâmpla, niciuna n-ar scăpa neprinsă.) Celţii, care trăiau lângă apa Rinului, erau stăpâniţi de aceeaşi teamă; iar francezii cei mândri, cutezători şi bătăioşi, învingători în toate războaiele, când i-a întrebat Alexandru cel Mare, de ce anume se tem mai mult pe lumea aceasta – crezând că din pricina nenumăratelor sale fapte, biruinţe şi cuceriri, îl vor numi pe el – au răspuns că nu se tem decât de un singur lucru, să nu cadă cerul peste ei; dar primesc să lege bună prietenie şi să lupte alături de un rege atât de viteaz şi de darnic. Dacă veţi da crezare lui Străbun şi lui Arian, nu veţi pune la îndoială nici spusele lui Plutarh. În cartea pe care a scris-o asupra diferitelor înfăţişări ale lunii, pomeneşte despre un oarecare Fenaciu, care se temea să nu cadă luna pe pământ, şi deplângea soarta celor care trăiau necontenit cu această primejdie deasupra capului lor, ca etiopienii şi taprobanienii. Aşa ar putea să se prăbuşească cerul şi pământul laolaltă, dacă nu s-ar sprijini pe stâlpii lui Atlas, cum credeau cei vechi şi cum arată Aristotel (lib. V. Metaphys).

Iar Eschil a fost ucis de o broască-ţestoasă, pe care o purta un vultur în gheare, şi care, căzându-i în cap din văzduh, i-a zdrobit creierii.

Tot astfel, Anacreon, dulcele cântăreţ al Eladei, şi-a dat duhul înecându-se cu un sâmbure de strugure. Fabius, pretorul roman, a murit înăbuşit cu un păr de capră, dintr-o strachină cu lapte. Un alt bărbat de seamă al Romei a pierit cu ruşine în faţa împăratului Claudiu, fiindcă s-a ţinut să nu tragă un pârţ şi n-a dat drumul vânturilor rele. Tot la Roma, pe Calea Flamină, se află mormântul unuia care, după cum scrie în epitaf, a murit muşcat la degetul mic de-o mâţă. Q. Lecanius Bassus s-a sfârşit cu zile înţepându-se la degetul cel mare al mâinii drepte cu un ac atât de subţire, încât locul abia se vedea. Doftorul Quenelault din Normandia s-a prăpădit scoţându-şi cu briceagul o căpuşă din palmă.

Filomen se pregătea să prânzească şi trimisese sclavul să-i cumpere smochine proaspete. Văzând apoi că lipseşte vinul de la masă, s-a sculat să-şi aducă. În lipsa lui, un măgar rătăcit a intrat în casă şi a început să mănânce cu evlavie smochinele. Pe când se întorcea cu vinul, Filomen a zărit măgarul, şi privind cu câtă gingăşie se ospătează, i-a spus sclavului: – „Fiindcă ai lăsat măgarul să mănânce smochinele, e drept să-i dai să bea şi vinul cel bun pe care l-am adus”. Spunând acestea, a început să râdă cu hohote, dar atât de tare, încât i-a plesnit splina, i s-a tăiat răsuflarea şi a murit pe loc. Spirius Saufeius s-a prăpădit mâncând un ou cleios, după baie. Iar Boccaccio pomeneşte despre un italian, care s-a sfârşit pe negândite scobindu-se între dinţi cu un fir de salvie.

Filip Plăcut era voios, Deştept, voinic şi sănătos, Dar, datoria şi-a plătit, Şi fără veste a murit, fără să fi suferit cândva de-o altă boală.

Meşterul Zeuzis a murit de râs, privind chipul unei babe pe care el însuşi îl zugrăvise pe pânză.

Alte multe întâmplări din acestea veţi afla în cele scrise de Veres, Pliniu, Valeriu, Baptist Fulgose şi Bachery-bătrânul.

Vrednicul Bringhinarilă, fie-i ţărâna uşoară, a murit înecându-se cu o lingură de unt, pe care îl topise la gura unui cuptor încins, după cum îl sfătuiseră doftorii.

Am mai aflat de asemeni, cum regele Curgros din Bohu răpusese pe satrapii regelui Mehenghi şi prădase cetatea Belimei.

După aceasta am trecut, rând pe rând, pe lângă ostroavele Narg, Zarg, Teneliabin şi Geneliabin (aceste două din urmă bogate în clistire), apoi pe lângă ostroavele Enig şi Evig, unde landgraful din Hessa a fost însemnat odinioară la obraz cu o lovitură de sabie.