Capitolul XXI.

Cum s-a înteţit furtuna şi despre diatele făcute pe mare

— Să te apuci să-ţi faci diata, când ar trebui să dai ajutor din toate puterile pentru a scăpa corabia de înec, a spus Epistemon, mi se pare tot atât de nepotrivit, ca şi purtarea căpitanilor şi băieţandrilor lui Cezar, care, pătrunzând cu legiunile în Galia, îşi pierdeau vremea scriindu-şi diata şi punându-i coadă, jelindu-şi avutul, tânjind de dorul femeilor şi al prietenilor din Roma, în loc să ridice armele şi să pornească asupra lui Ariovist, vrăjmaşul lor. E o neghiobie tot atât de mare ca aceea a cărăuşului, care, văzându-şi căruţa cu roţile în sus, ar cădea în genunchi şi ar cere ajutorul lui Hercule, în loc să pună umărul la roţi şi să îndemne boii. La ce slujeşte să-ţi faci acum diata? Fiindcă, din două, una: sau scăpăm cu viaţă, sau vom pieri înecaţi. Dacă vom scăpa, te-ai frământat degeaba, căci ce rost mai are diata, dacă n-ai murit? Iar dacă ne vom îneca, va pieri în valuri o dată cu noi şi diata ce-ai scris. Cine s-o ducă moştenitorilor?

— Un val prielnic, a răspuns Panurge, care o va azvârli la ţărm ca pe Ulise; iar fiica unui rege, ducându-se cu paşi uşori să se scalde, va găsi-o şi îmi va împlini dorinţa din urmă, înălţând la marginea mării un semn în amintirea mea; ca Didona, soţului ei Siceu; ca Andromaca, lui Hector, în cetatea Butrat; ca atenienii, lui Euripide şi lui Aristotel, la Hermias şi Eubul; ca romanii, lui Drusus în Germania şi împăratului Alexandru Sever în Galia; ca lui Argentin, la Callaicra; ca lui Xenocrit, la Lisidicia; ca Timor, fiului său, Teleutagor; ca Eupolice şi Aristodicia fiului lor Teotim; ca Onest lui Timocle şi Calimah, la Sopolis, fiului său Dioclide; ca Statius, tatălui său; ca Germain de Brie lui Herve, faimosului corăbier al Bretaniei.

— Aiurezi! s-a răstit fratele Ioan. Lua-te-ar cinci sute de milioane de draci, vino şi ne-ajută! Dare-ar Dumnezeu să ţi se umple bărbia de coşuri coapte, să te pricopseşti cu cinci coţi de şancru şi să-ţi faci nădragi noi cu bube la şezut! Corabia a rămas în voia valurilor! Cum s-o cârmim din loc? Toţi diavolii mării s-au năpustit peste noi! Nu mai scăpăm, ne-a luat dracul!

Atunci a răsunat în vârtejul furtunii glasul lui Pantagruel, rugându-se:

— Dumnezeule, Doamne, vino şi ne mântuieşte, că pierim! Ascultă rugăciunea noastră, milostive, şi facă-se voia ta!

— Dumnezeu şi maica Domnului să fie cu noi! a spus Panurge. Vai, mă înec! Bî, bî, bî! Gî, gî, gî! In manus. Sfinte tare şi fără de moarte, trimite-mi pe valuri un delfin, să mă ducă la ţărm ca pe micul şi drăgălaşul Arion. Îţi voi cânta din harfă, de n-o avea strunele rupte.

— Să mă ia o mie de draci! a strigat fratele Ioan. (Doamne miluieşte… a murmurat Panurge printre dinţi.) Când vom ajunge la ţărm, o să te duc în faţa oglinzii să-ţi arăt ce desagi de viţel nerod îţi atârnă la fund, încornorat cu coarne ce eşti! Vino, blegule, de ne ajută! Nu plânge ca o vacă, lua-te-ar o mie de draci! Vii ori nu vii, viţel de apă sărată? Ptiu, urât mai eşti, miorlăitule!

— Alt cântec nu mai ştii?

— Ia-o din loc, sugaciule, dacă nu vrei să te jupoi în răspăr! Beatus vir qui non abiit [213]. Să-i spun povestea sfântului domn Nicolae.

Horrida tempestas montem turbavit acutum [214]. Tempesta îl chema pe unul din dascălii de la Montaigu, care bătea pe şcolari cu biciul. Dacă sunt vrednici de ocară dascălii care bat copii nevinovaţi, şi dacă Ixion stă în Hades la roată biciuind câinele scurt de coadă care-o trage, cu atât mai vârtos…