Capitolul XXII.

Sfârşitul furtunii

— Pământ! Pământ! a strigat Pantagruel. Se zăreşte pământul! Băieţi, inima sus! Nu vă lăsaţi! Suntem aproape de ţărm. Cerul a început să se limpezească la miazănoapte. Priviţi spre răsărit.

— Nu vă lăsaţi, băieţi, a strigat cârmaciul. Furtuna se potoleşte. La catargul dinainte! Sus pânzele! Sus! Gabia sub vânt! Sus! Parâmele la cabestan! Vira! Vira! La şarturile catargului din mijloc! Ţine bine cârma! Luaţi seama la buline! Vira! Vira! Murele la babord! Pânzele în bătaia vântului! Strânge bulinele la tribord, fecior de lele!

— Bucură-te, băiete, a spus fratele Ioan, o să ai veşti de la maică-ta!

— Ţineţi bine cârma!

— Cârma e ţinută! au răspuns corăbierii.

— Prova pe intrare! Ţineţi-vă beretele, să nu vi le ia vântul. Sus pânzele! Sus!

— Foarte bine! a spus fratele Ioan. Sus! Sus! Băieţi, daţi-i zor! Aşa… Sus! Sus! La babord!

— Furtuna s-a potolit şi se apropie de sfârşit. Lăudat să fie Domnul! Diavolii au început să spele putina.

— Se vede ţărmul!

— Ţi-a ieşit un porumbel alb din gură! Ţărmul! Ponocrat, voinicule, Dumnezeu să te ţie în putere şi să-ţi dea numai feciori. Eusten, flăcăule, treci la catargul din faţă.

— Sus pânzele, sus!

— Foarte bine! Sus pânzele! Doamne-ajută! Nici prin minte nu-mi trece, să-mi mai fie teamă.

Azi e zi cu soare, Azi e sărbătoare!

— Iată un cântec care îmi place, a spus Epistemon. Ziua de azi e o zi sfântă.

— Sus pânzele, sus! Bine!

— Să aveţi încredere, a spus Epistemon. Zăresc la dreapta mea pe Castor, fiul cel bun al Ledei.

— Bî, bî, bî! a spus Panurge, mi-e teamă să nu fie târfa de Elena.

— E Mixarchahevas, dacă îţi sună mai bine în ureche vorbirea argivilor. Fiţi veseli! Zăresc pământul, zăresc ţărmul, zăresc oameni pe mal. Văd lumină în vârful unui obelisc.

— Înainte! a strigat cârmaciul. Dublaţi capul şi ocoliţi stâncile.

— Am dublat! au răspuns marinarii.

— Corabia înaintează! a spus căpitanul. Corăbiile din urmă de asemeni. Se face vreme bună.

— Sfinte Ioane! a spus Panurge. Frumoase vorbe ştii să rosteşti!

— Gâl, gâl, gâl! a spus fratele Ioan. Să mă înghită toţi dracii, de ţi-oi da să înghiţi o picătură! Ai auzit, baliga naibii? Ţine, prietene, bea din oală, e vin de cel mai bun. Gimnast, adu pahare şi câteva bucăţi mai dolofane de plăcintă; cu carne sau cu brânză, e tot aia. Bagă de seamă, să nu torni pe de lături!

— Sus inima, copii! a spus Pantagruel. Să fim veseli! Priviţi! Se apropie de noi două luntre, trei corăbii mai mici, cinci bărci englezeşti, opt caravele, patru gondole şi cinci fregate; oamenii de pe ţărmul ostrovului apropiat ni le trimit în ajutor. Dar cine-i neisprăvitul care strigă şi se văicăreşte ca o bocitoare? N-am ţinut catargul cel mare cu mâinile mele, mai strâns decât două sute de odgoane?

— Pe diavolul ăsta de Panurge l-au apucat frigurile de baltă, a răspuns fratele Ioan. Aşa tremură, de câte ori se îmbată.

— E adevărat că a fost stăpânit de teamă în timpul cumplitei furtuni care ne-a primejduit viaţa, şi nu s-a gândit să ne sară în ajutor; eu, totuşi, n-am încetat a-l preţui ca şi mai înainte. Numai acela e vrednic de a fi socotit mişel, care se teme de nimic; aşa era Agamemnon (pe care Ahile îl mustra spunându-i că are ochi de câine şi inimă de cerb). Să-ţi fie frică în faţa primejdiei, nu-i un semn al lipsei de bărbăţie. Pot să spun că dintre toate lucrurile de care ne temem în viaţă, începând cu mânia lui Dumnezeu, nu moartea e cel mai înfricoşător. Nu vreau să spun, ca Socrate şi ca filosofii academici, că moartea nu-i prin ea însăşi nici rea, nici de temut; dar a pieri înecat e un sfârşit chinuitor, groaznic şi nefiresc, aşa cum îl socoteşte şi Homer. Tot astfel Enea, surprins de furtună în drum spre Sicilia, spunea că mai bine ar fi fost răpus de braţul puternicului Diomed, socotindu-i de trei ori mai fericiţi pe cei căzuţi în războiul Troiei. Dintre noi n-a pierit niciunul. Bunul Dumnezeu, pavăza zilelor noastre, să fie lăudat în veci! Dar gospodăria noastră e cam răvăşită. Trebuie să facem puţină rânduială. Fiţi cu grijă, să nu loviţi fundul corăbiei de stânci…