Capitolul XXIII.

Cum s-a făcut Panurge băiat de treabă, după ce-a trecut furtuna

— Ha! Ha! a spus Panurge. Merge bine! Furtuna a trecut. Fraţilor, să-mi daţi voie să cobor cel dintâi. Am puţină treabă… Staţi, să vă ajut! Adu încoace parâma s-o înnod! Aţi văzut că nu mi-e frică? Eu am inimă tare! Dă-mi voie, prietene… Ştii, nu mi-e teamă nici cât e negru sub unghie! E-adevărat că un val vrăjmaş m-a plimbat oleacă de la prova la pupa şi mi-a cam zdruncinat vinele…

— Strângeţi pânzele!

— Foarte bine! De ce stai degeaba, frate Ioane? Acum e vreme de băut? Dacă dălhăucii sfântului Martin stârnesc din nou vânturile? Iar o să mă chemaţi să vă ajut! Să fiu al naibii dacă nu-mi pare rău că n-am urmat sfatul cel înţelept al filosofilor care spun că a te plimba pe mare fără să te depărtezi de ţărm e tot atât de plăcut şi de puţin primejdios, cum ai merge pe drum, ţinând calul de căpăstru. Ha, ha, ha! Merge bine! Mai aveţi nevoie de mine? Dă-mi voie, băiete, să-ţi ajut. Să nu-ţi fie teamă, am mâini dibace, fire-aş al dracului!

Epistemon, ţinând cu nădejde parâma, se rănise în palmă şi sângera. Auzind cuvintele lui Pantagruel, a spus:

— Să nu-ţi închipui, stăpâne, că mie mi-a fost mai puţin frică decât lui Panurge. Ei şi? Teama nu m-a împiedicat să viu în ajutorul corăbierilor. Eu cred cu adevărat că moartea e un sfârşit pe care nu-l putem înlătura, şi numai sfânta voie a lui Dumnezeu hotărăşte în ce fel şi când vom pieri. Iată de ce nu trebuie să încetăm nici o clipă a îndrepta spre el rugăciunile noastre, cerându-i îndurare şi preamărindu-l. Dar nu-i de ajuns atât: „Ajută-te şi Dumnezeu te va ajuta”, a spus Mântuitorul.

Aduceţi-vă aminte de vorbele pe care le-a rostit consulul Flaminius, când s-a văzut împresurat de vicleanul Anibal, lângă lacul Peruziei, care se chema pe atunci Trazimen: „Copii, a spus el ostaşilor săi, să nu nădăjduiţi a ieşi din această încercare chemând pe zei în ajutor şi rugându-vă. Nu-i decât o singură scăpare: să ne croim drum cu sabia în mână prin rândurile vrăjmaşilor!”

Salustiu tot astfel spune, că nu dobândim ajutorul zeilor rugându-i cu umilinţă şi bocindu-ne ca muierile, ci veghind, muncind, străduindu-ne să ducem lucrările noastre la bun sfârşit. Dacă în faţa constrângerilor şi a primejdiei, omul se dovedeşte leneş, vlăguit de puteri şi lăsător, cu cât mai amarnic se va jeli, cu atât zeii vor fi, în mânia lor, mai neînduplecaţi.

— Să mă ia dracul, s-a jurat fratele Ioan (viu şi eu, a spus Panurge) dacă via noastră din Seuille n-ar fi fost jumulită şi culeasă de tâlhari, dacă aş fi stat să cânt ca ceilalţi diavoli de călugări: Contra hostium insidias [215] (cum scrie în cartea de rugăciuni), în loc să-i iau la goană pe prădalnicii din Lerne, punându-le prăjina crucii pe spinare.

— Corabia înaintează! a strigat Panurge. Toate sunt bune. Numai fratele Ioan stă degeaba. Trândăveşte ca un porc şi se uită la mine cum asud dând ajutor acestui om de ispravă, cârmaciul cel dintâi al corăbiei. Ei, prietene! Două vorbe, dacă nu te superi. Ce grosime au pereţii corăbiei?

— Două degete, a răspuns cârmaciul. N-ai nici o teamă.

— Sfinte Dumnezeule! Mereu la două degete de moarte! Să fie una din cele nouă plăceri ale omului însurat? Ah, prietene, bine faci că masori primejdia cu cotul. Cât despre mine, nici că îmi pasă! Pe mine mă cheamă Vilhelm-Viteazul, ca să ştiţi. Am mai multă vitejie decât îmi trebuie. Nu vitejie de iepure, vitejie de lup: rup fără milă! Nu mi-e frică decât de primejdie.