Capitolul XXIV.

Cum fratele Ioan îl sileşte pe Panurge să-şi mărturisească frica fără rost din timpul furtunii

— Bună ziua, domnilor, a spus Panurge. Bună ziua la toţi! Cum vă simţiţi? Mulţumesc lui Dumnezeu, eu sunt bine. Dar dumneavoastră? Să coborâm. Vâslaşi, lăsaţi jos scara. Apropiaţi-vă de caravela din dreapta. Mai aveţi nevoie de ajutor? Mi-e o foame de lup! Am muncit cât patru boi! Ţinutul e frumos şi oamenii par să fie de treabă. Mai aveţi nevoie de mine, copii? Lăudat să fie numele Domnului, nu cruţaţi sudoarea frunţii mele! Adam, adică Omul, s-a născut pentru a munci, după cum pasărea a fost făcută să zboare. Aşa a hotărât Domnul-Dumnezeul nostru, să ne câştigăm pâinea cea de toate zilele cu truda braţelor, nu ca acest călugăr trândav, numit fratele Ioan, pe care îl vedeţi cum bea şi tremură de frică. Vremea s-a îndreptat. Abia acum îmi dau seama cât de bine şi de întemeiat a gândit marele filosof Anacharsis atunci când, fiind întrebat pe ce fel de corabie se simte mai puţin primejduit, a răspuns: „Pe corabia care a tras la mal!”.

— Nu numai atât, a întregit Pantagruel. Îndemnat să spună dacă numărul celor morţi întrece pe-al celor vii, el a întrebat: „Pe cei ce călătoresc în largul mării, cum se cuvine a-i socoti?” dând astfel a înţelege că aceştia, aflându-se în veşnică primejdie de a pieri, trăiesc alături de moarte şi mor în fiece clipă. Portius Cato zicea că trei lucruri nu şi-a iertat în viaţă: de câte ori a încredinţat o taină unei femei, de câte ori a petrecut o zi în trândăvie şi de câte ori a pornit pe mare, la un drum pe care ar fi putut să-l facă tot atât de bine pe uscat.

— Jur pe sfânta haină ce-o port, a spus fratele Ioan lui Panurge, că ţi-a fost frică degeaba, cocoşelule, fiindcă ursita ta nu e să pieri înecat, ci atârnat în văzduh sau prăjit pe foc, vesel ca un tată. Doreşti, măria-ta, o haină bună care să te apere de ploaie? Leapădă blana de lup şi de bursuc. Jupoaie-l pe Panurge şi fă-ţi ipingea din pielea lui. Numai să nu te apropii de foc şi să nu treci, Doamne fereşte, pe lângă foalele fierăriei, că se preface ipingeaua în cenuşă şi te pomeneşti dezbrăcat! În ninsoare şi sub grindină, poţi să stai fără grijă. Aruncă-te în gârlă şi n-ai să te uzi. Fă-ţi din Panurge cizme şi n-o să-ţi intre în ele nici o picătură de apă. Croieşte din pielea lui colaci, şi învaţă-ţi copiii să înoate: nu-i nici o primejdie!

— Aşadar, a spus Pantagruel, pielea lui are aceleaşi minunate însuşiri ca şi iarba numită Cosiţa-lui-Venus, care nu se udă şi nu se umezeşte niciodată. Oricât de adânc ai cufunda-o în apă, rămâne uscată; de aceea îi zice, pe greceşte, adiantos.

— Panurge, scumpul meu prieten, să nu-ţi fie teamă de apă niciodată. Viaţa ta în flăcări se va sfârşi.

— Adevărat? a spus Panurge. Dar bucătarii iadului nu bagă bine de seamă şi greşesc uneori, punând la fiert ce-ar trebui să meargă la cuptor; cum se întâmplă adesea pe pământ cu unii, care împănează potârnichile, porumbeii şi pulpele de căprioară, ca să le pună chipurile în frigare, şi când colo le fierb în oală! Potârnichile cu varză, porumbeii cu praz şi pulpa de căprioară cu sfeclă. Ascultaţi, prieteni buni! În faţa dumneavoastră, mă leg ca biserica pe care am făgăduit s-o închin sfântului domn Nicolae, s-o zidesc în fundul apei, unde încă nu s-a mai văzut Bou sau vacă la păscut!

— Darnic mai eşti! a spus Eusten. Nu-i pe lume altul să-ţi semene. Vorba italienească:

Passato el pericolo, gabbato el santo! [216]