Capitolul XXV.

Cum a ajuns Pantagruel după furtună în ostrovul Macreonilor.

Tocmai atunci am ajuns la ţărmul ostrovului care se cheamă al Macreonilor. Oamenii din partea locului ne-au întâmpinat cu cinste şi cu prietenie. Un bătrân macrob (cum se numea primarul lor) l-a poftit pe Pantagruel în casa de obşte a cetăţii, spre a se întrema şi a se odihni după osteneala drumului. Dar Pantagruel i-a mulţumit şi a rămas la ţărm, până când au coborât pe uscat toţi oamenii lui. După ce s-a încredinţat că nu lipseşte niciunul, le-a poruncit să-şi schimbe veşmintele şi să scoată din cămară toate merindele, ca vâslaşii să se ospăteze după pofta inimii. Ceea ce s-a îndeplinit fără zăbavă. Şi Dumnezeu ştie, cât au mâncat şi au băut! Oamenii locului aduceau din belşug de-ale gurii, şi nici ai lui Pantagruel nu se lăsau mai prejos. Am avut mare noroc, că merindele nu suferiseră de pe urma furtunii.

Sfârşindu-se ospăţul, Pantagruel a rugat pe fiecare să dea o mână de ajutor până se vor drege stricăciunile corăbiei. Treaba a fost destul de uşoară, fiindcă toţi trăitorii acelui ostrov erau meşteşugari, mai ales dulgheri buni, cum nu se găsesc decât în arsenalul Veneţiei. Ostrovul era foarte întins, dar nu cuprindea decât trei cetăţi la ţărmul mării şi alte zece parohii; cea mai mare parte a ostrovului era acoperită de o pădure deasă şi neumblată, cum sunt la noi codrii Ardenilor.

La rugămintea noastră, bătrânul macrob ne-a arătat clădirile mai de seamă, vrednice de văzut, ale ostrovului. Pătrunzând dincolo de pădurea umbroasă şi sălbatecă, am întâlnit mai multe altare vechi dărâmate, obeliscuri, piramide, morminte strămoşeşti, cu felurite pisanii şi epitafuri. Unele scrise cu hieroglife, altele cu semne arabe, cu slove slavoneşti şi altele.

Epistemon le-a buchisit pe toate cu multă luare-aminte, iar Panurge i-a spus fratelui Ioan:

— Ostrovul acesta se numeşte al macreonilor. Macreon, în greceşte, înseamnă bătrân, om încărcat de ani.

— Numele nu-mi place, dar nu am ce-i face, a spus fratele Ioan. N-am fost de faţă la botez!

Bătrânul macrob l-a întrebat pe Pantagruel în graiul ionic, prin ce minune a putut să ajungă la ţărmul lor, când se dezlănţuise în văzduh o furtună atât de aprigă, iar pe mare vârtejuri de apă atât de cumplite. Pantagruel a răspuns, că Domnul se îndurase de vrednicia şi de sufletul curat al oamenilor lui, care nu călătoreau pentru câştig sau schimb de mărfuri, ci porniseră pe mare cu gândul cinstit de a cerceta oracolul înţeleptei Bacbuc şi de a afla cuvântul sfintei Butelci într-o grea cumpănă şi îndoială a unuia din ei. Totuşi călătoria lor n-a fost lipsită de mari încercări şi de înfricoşata primejdie a înecului. L-a întrebat, aşadar, care putea să fie pricina acelei grozave furtuni şi dacă mările vecine ale ostrovului erau bântuite adesea de asemenea vâltori, cum sunt în Ocean apele repezi de la Saint-Mathieu sau Maumusson, iar în Marea-de-Mijloc vârtejurile de la Satalia, Montargentan şi Plombin, Capul Melio în Laconia, strâmtoarea Gibraltarului, farul din Messina şi altele.