Capitolul XXVI.

Cum povesteşte bunul macrob lui Pantagruel despre viaţa vitejilor şi moartea lor.

Macrobul îndatoritor a răspuns:

— Prieteni călători, acesta e unul din ostroavele Sporade; nu cele pe care le ştiţi din marea noastră Carpatică, ci ostroavele Sporade ale Oceanului. În vremile de demult, a fost aici o ţară rodnică şi ades cercetată, cu mult popor şi întinse legături de negoţ, supusă cârmuirii Bretaniei. Astăzi, după trecerea anilor şi decăderea lumii, e aşa cum o vedeţi, săracă şi pustie. În aceste păduri adânci, care se întind în faţa dumneavoastră până la o depărtare de şaptezeci şi opt de mii de parasangi [217], trăiesc o mulţime de demoni şi de mari războinici, acum foarte bătrâni. Fiindcă steaua cu coadă, care s-a ivit acum trei zile, nu se mai zăreşte pe cer, bănuim că unul dintre ei ar fi răposat. La moartea lui s-a dezlănţuit furtuna cu care aţi avut de luptat. Cât timp sunt în viaţă, ostrovul nostru şi ostroavele vecine au linişte, iar marea e cuminte. Dar când piere unul din ei, se aud pornind din adâncul pădurii bocete grozave şi strigăte de jale, iar asupra noastră se abat dintr-o dată nenorociri mari: ciuma şi alte urgii. Văzduhul se umple de noapte şi peste ape se dezlănţuiesc furtuni cumplite.

— E un miez de adevăr în cele ce spui, a răspuns Pantagruel. O torţă, câtă vreme arde, răspândeşte în jurul ei lumină şi străluceşte în văzul tuturor, bucurându-i pe toţi şi nevătămând pe nimeni; dar când se stinge, otrăveşte aerul cu fumul şi mirosul ei greu, înăbuşind pe toţi cei de faţă şi primejduindu-le sănătatea. Aşa se întâmplă cu aceste suflete mari şi viteze. Câtă vreme sunt una cu trupurile lor, casa în care locuiesc e liniştită, plăcută şi priincioasă; dar în clipa desprinderii sufletului de trup, se dezlănţuie în văzduh o straşnica tulburare, abătând asupra lumii întunecime, fulgere şi grindină; pământul se cutremură şi se prăpădeşte, marea se înfurie şi fierbe; popoarele îşi strigă jalea lor, credinţele cad, domniile se schimbă, ţările se prăbuşesc.

— Am avut şi noi o dovadă despre aceasta la moartea viteazului şi dreptului cavaler Guillaume de Bellay; în timpul vieţii lui, Franţa a fost o ţară fericită, temută şi pizmuită de toţi; dar după ce a închis ochii, numai răstrişte şi hulă s-a abătut asupra ei, spuse Epistemon.

— Tot astfel s-a întâmplat, a spus Pantagruel, când a pierit Anchise la Trapeni în Sicilia; o furtună cumplită s-a abătut asupra lui Enea. Irod, regele crud şi nemilos al iudeilor, văzându-se în pragul unui sfârşit scârnav (căci a murit de ftiriasis, ros de viermi şi mâncat de păduchi, ca mai demult Sylla, apoi Pherekide din Siria, care a fost dascălul lui Pitagora, poetul grec Alcman şi alţii) – şi prea-bine ştiind că poporul la moartea lui va aprinde focuri de bucurie în toată ţara, a chemat la el din toate cetăţile, oraşele şi castelele Iudeii pe căpitanii şi pe dregătorii săi, minţindu-i că ar avea să le împărtăşească lucruri însemnate pentru nevoile cârmuirii. Când i-a văzut strânşi la un loc, a dat poruncă să fie toţi închişi în circul cel mare, spunând surorii sale Salomeea şi bărbatului acesteia, Alexandru: „Ştiu foarte bine, că iudeii se vor bucura la moartea mea; dar dacă veţi face aşa cum vă spun, voi fi înmormântat cu toată cinstea şi poporul mă va plânge cu jale şi mâhnire. În clipa morţii mele porunciţi arcaşilor, aşa cum i-am înştiinţat, să ucidă pe toţi căpitanii şi dregătorii închişi. Aflând despre moartea lor, iudeii, fără să vrea, se vor întrista şi vor plânge; iar străinii îşi vor închipui că jelesc pierderea marelui şi viteazului lor rege.”

Un alt tiran ieşit din minţi spusese odinioară: „Focul şi pământul să se amestece, când voi muri!” adică să piară lumea întreagă. Neron, după cum arată Suetoniu, a spus la fel: „Eu să trăiesc!” Dion Nicanus şi Seneca au pus această vorbă urâtă în gura împăratului Tiberiu.