Capitolul XXVII.

Cum vorbeşte Pantagruel despre sfârşitul sufletelor vitejeşti şi cumplitele minuni ce s-au întâmplat înaintea morţii răposatului senior din Langey

— Având de înfruntat eu însumi cumplita vrăjmăşie a valurilor, a spus Pantagruel, nu mă încumet să privesc cu dispreţ spusele acestui vrednic macrob. Sunt chiar înclinat a crede tot ceea ce ne-a povestit despre steaua cu coadă, care s-ar fi ivit pe cer în ajunul morţii acelui bătrân războinic; sunt focuri ale cerului, care vestesc cu mai multe zile înainte pierderea sufletelor mari şi vitejeşti. Aşa face doftorul cel bun, care, cunoscând după anumite semne vădite apropiatul sfârşit al bolnavului, dă de ştire femeilor şi copiilor, rudelor şi prietenilor să fie pregătiţi, iar pe cel care mai trăieşte încă îl sfătuieşte să-şi încheie socotelile cu viaţa, să-şi binecuvânteze copiii, să spună un ultim cuvânt femeii, să lase cele cuvenite pentru creşterea orfanilor, punându-şi casa şi cugetul în bună rânduială. Tot astfel cerul îmbietor aprinde focuri de bucurie, meteoruri şi comete în cinstea sufletelor fericite pe care se pregăteşte să le primească la sânul lui, dând de ştire oamenilor că în puţine zile se vor desprinde de trupul lor, părăsind pământul.

Înţelepţii areopagului din Atena, stând să chibzuiască ce pedepse se cuvin răufăcătorilor, obişnuiau să folosească anumite semne pentru a arăta hotărârile ce-au luat: […] însemna osândă la moarte, T însemna iertare, iar A însemna că pricina nu e destul de bine lămurită şi, fiind nevoie de noi dovezi, se amână. Aceste semne erau aduse la cunoştinţa tuturor, curmând cu un ceas mai devreme grija şi îndoiala rudelor, prietenilor şi a tuturor cetăţenilor doritori să afle ce soartă îi aşteaptă pe cei întemniţaţi. După cum luminile ce se ivesc pe bolta cerului vor să spună oamenilor: „Fiinţe muritoare! Dacă vreţi să ştiţi, să aflaţi şi să cunoaşteţi ceea ce ar putea să vă mai spună, spre folosul vostru şi spre binele obştesc, sufletele fericite care se pregătesc să părăsească lumea, grăbiţi-vă a le întreba, căci sfârşitul trecerii lor prin viaţă se apropie; iar după ce jalnica poveste se va fi încheiat, zadarnice vor mai fi părerile voastre de rău”.

Mai mult decât atât. Pentru a dovedi celor ce trăiesc pe pământ, că sunt nevrednici să stea alături şi să se bucure de tovărăşia acelor suflete mari, cerul trimite asupra lor semne supraomeneşti: groază, minuni şi prăpăd, aşa cum s-a întâmplat la moartea învăţatului şi viteazului cavaler de Langey, despre care ai pomenit.

— Mă cuprind fiori de spaimă, a spus Epistemon, iar inima mea tremură şi acum în găoacea ei, când îmi aduc aminte de înfricoşatele semne şi minuni pe care le-am văzut cu ochii noştri, cinci sau şase zile înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Prietenii şi slujitorii lui: seniorii d'Assier, Chemant, Mailly chiorul, Saint-Ayl, Villeneuve, Guyart, meşterul Gabriel, doftorul Savillan, Rabelais, Cohuau, Massuau, Maiorici, Bulou, Cercu zis Burgmaistrul, Francois Proust, Ferron, Charles Girard, Francois Bourre, şi atâţia alţii stăteau înmărmuriţi şi se priveau în tăcere fără să rostească un cuvânt, stăpâniţi de aceleaşi griji şi presimţind că în curând cerul va chema la el, ca pe un bun al lui, pe cavalerul fără păcat, care fusese al Franţei cel mai strălucit ocrotitor.

— Chelului, tichie de mărgăritar îi trebuie! a spus fratele Ioan. Aş vrea şi eu să ajung om învăţat la bătrâneţe, că minte, slavă Domnului, am destulă.

Deci vă-ntreb cu întrebare, Cum întreabă fiecare:

Căpitanii pe ostaşi, Mamele pe copilaşi:

E oare cu putinţă ca vitejii-vitejilor şi cei născuţi din zei să coboare ca şi noi în mormânt? Nu sunt ei, sfântă Fecioară, nemuritori ca heruvimii? Dumnezeu să mă ierte, dar parcă reverendisimul macrob ne spunea că şi ei, până la urmă, mor.

— Nu toţi, a răspuns Pantagruel. Filosofii stoici ne arată că orice fiinţă e pieritoare, afară de una singură, fără moarte, netulburată în veşnicia ei nevăzută. Pândar arată lămurit, că ursitoarele şi parcele, atât de părtinitoare, au tors din caierul lor şi au dăruit zeiţelor hamadriade un fir de viaţă mai lung decât al copacilor pe care îi au în pază şi grija lor. (Sunt stejarii, din care ele însele s-au născut, cum cred Calimah şi Pausanias, iar după ei Martin Capella.) Cât despre semizei, satiri, silvani, egipani, spiriduşi, zâne, demoni şi eroi, viaţa multora dintre ei, după socoteala lui Hesiod, numără până la nouă mii şapte sute douăzeci de ani, adică unu luat de patru ori, înmulţit cu patru şi din nou cu cinci pe fiecare latură a triunghiurilor întregi. (Vezi Cartea Oracolelor a lui Plutarh.)

— În cartea mea de rugăciuni, a spus fratele Ioan, nu se pomeneşte nimic despre toate acestea. Eu unul cred, ca să-ţi fac dumitale plăcere.

— Eu aşa spun, a întărit Pantagruel, că foarfeca lui Atropos cruţă firul vieţii sufletelor atotştiutoare, care sunt fără moarte: ale îngerilor, ale demonilor ca şi ale oamenilor. Iată, vă voi povesti o întâmplare cu totul ciudată, dar scrisă şi întărită de mai mulţi cronicari învăţaţi.