Capitolul XXXIV.

Cum a răpus Pantagruel chitul cel uriaş.

Chitul, pătrunzând în unghiul deschis al şirului de corăbii, azvârlea asupra lor grămezi de apă, cu mai multă furie decât căderile Nilului din Etiopia. Săgeţile, suliţele, lăncile şi securile zburau asupra lui din toate părţile. Fratele Ioan se silea din răsputeri; Panurge îngheţase de frică. Puştile tunau şi fulgerau de mama focului ca la nuntă, dar fără prea mult folos, căci ghiulelele de fier şi de bronz, oricât erau de grele, se topeau în pielea chitului ca zăpada pe un acoperiş bătut de soare.

Atunci a socotit Pantagruel că e prilejul nimerit să ridice braţul şi să arate ce-i în stare să facă.

— V-am auzit o dată spunând – şi stă scris în cărţi – că împăratul Romei, janghinosul Comod, ştia să tragă atât de bine cu arcul, încât punea pe copii să ridice mâna în sus şi trimitea săgeata printre degetele lor răsfirate, fără să-i vatăme. Ne-aţi spus de asemeni o poveste de pe timpul când Alexandru cel Mare cuprinsese India, despre acel arcaş indian, care azvârlea de departe, printr-un inel, săgeţi lungi de trei coţi şi atât de grele, încât retezau în două săbiile, străpungeau scuturile şi treceau prin platoşe oţelite, fiind făurite dintr-un fier tare şi pătrunzător, cum nu s-a mai văzut. Ne-aţi amintit de minunata dibăcie a vechilor franci, care preţuiau mai mult decât orice meşteşugul de a trage cu arcul. Pornind la vânătoare de sălbăticiuni negre ori roşcate, ei frecau vârful săgeţilor cu sabur, ca să fie carnea vânatului mai fragedă, mai pătrunsă şi mai gustoasă. Ne-aţi vorbit aşijderea despre parţi, care trăgeau în urma lor, fugind, mai bine decât alte neamuri în luptă deschisă. I-aţi lăudat pe sciţi pentru neasemănata lor îndemânare. O solie a lor s-a înfăţişat odinioară lui Darius, regele perşilor, aducându-i în dar o pasăre, o broască, un şoarece şi cinci săgeţi. Darius a întrebat ce însemnau acele daruri, şi dacă solul mai avea ceva de spus prin viu grai. Trimisul a tăcut, iar regele a rămas foarte nedumerit şi adânc tulburat în gândurile lui. Unul din cei şapte căpitani care uciseseră pe magi, anume Gobryes, a dat această tălmăcire: „Prin darurile ce-au trimis, sciţii vor să spună: chiar de veţi zbura în văzduh ca păsările, chiar de vă veţi furişa pe sub pământ ca şoarecii, chiar de vă veţi ascunde în apă ca broaştele, tot nu veţi scăpa cu viaţă de săgeţile noastre”.

În meşteşugul de a trage la ţintă, marele Pantagruel era neîntrecut. Cu lăncile şi suliţele lui – de mărimea bârnelor pe care se reazimă podurile din Nantes, Saumur, Bergerac, iar la Paris, podul Zarafilor şi al Mojarilor (la fel de groase, de lungi, de grele şi de bine ferecate), Pantagruel, de la o depărtare de o mie de paşi, desfăcea scoica în două fără să-i ştirbească muchile, ţintea flacăra lumânării fără s-o stingă, lovea pasărea drept în ochi, dezlega snopii fără să-i risipească, dezbrăca pe călugări de glugă fără să-i atingă şi întorcea foile din cartea de rugăciuni a fratelui Ioan, fără să le rupă. A prins în mână una din suliţele cele multe pe care le avea în corabie, i-a pus vârf de oţel şi, de la cea dintâi aruncătură, a izbit chitul drept în frunte, străpungându-i deodată amândouă fălcile şi limba, încât fiara n-a mai putut nici să deschidă gura, nici să arunce apă din mare asupra noastră. Cu cea de-a doua lovitură i-a crăpat ochiul drept; cu cea de-a treia pe cel stâng. Toţi priveau cu mare bucurie cum se zbătea chitul purtând în frunte cele trei coarne, care îi spânzurau dinainte ca un triunghi cu laturile deopotrivă. Fiara se zvârcolea când pe o parte, când pe alta, clătinându-se pe valuri, zăpăcită, oarbă, trăgând să moară. Pantagruel, ca şi cum nu s-ar fi mulţumit cu atât, i-a mai repezit o suliţă în coadă, apoi alte trei în şira spinării, pieziş, la aceeaşi depărtare una de alta. În sfârşit, i-a mai înfipt în coaste cincizeci de suliţe de-o parte şi cincizeci de alta. Trupul întreg al chitului semăna cu pântecele unei corăbii şi priveliştea lui era foarte plăcută. S-a întors cu burta către cer, cum fac toţi peştii când mor, şi semăna astfel cu scolopendra, şarpele cu o sută de picioare, despre care vorbeşte bătrânul înţelept Nicandru.