Capitolul XXXV.

Cum a coborât Pantagruel pe ostrovul Sălbatic, în ţara Scrumbiilor.

Vâslaşii corăbiei din capăt au legat chitul cu odgoane şi l-au cărat pe ostrovul Sălbatic din apropiere, pentru a-l căsăpi şi a-i scoate grăsimea de la rărunchi, despre care se zice că foloseşte la tămăduirea unei boli, numită de ei „sărăcie”. Pantagruel nu s-a mai ostenit să-i urmeze, fiindcă în mările Franţei văzuse balene tot atât de grozave, dacă nu şi mai mari. S-a învoit totuşi să coboare pe ostrovul Sălbatic, pentru ca oamenii, udaţi până la piele şi mânjiţi de stropeală, să-şi usuce veşmintele şi să se întremeze. Au poposit la marginea unui oraş pustiu, aşezat pe ţărmul mării cu faţa spre miazăzi, lângă un petic de pădure cu copaci înalţi şi frumoşi, la umbra cărora murmura un pârâu vesel, cu apă limpede şi argintie. Au înălţat corturile, iar bucătarii au aprins focurile, având la îndemână lemne din belşug. Corăbierii şi-au schimbat hainele şi s-au primenit; iar când fratele Ioan a sunat clopotul, oamenii au întins mesele pe ţărm şi au început să se ospăteze. Pe când Pantagruel, plin de voie-bună, stătea la masă cu oamenii lui, a zărit câteva scrumbii mai mici, care se sileau de zor să se caţăre într-un copac înalt, nu prea departe de locul unde se aflau corăbierii. Neştiind dacă sunt veveriţe, nevăstuici, dihori sau hermine, l-a întrebat pe Xenoman:

— Ce fel de jivine sunt acestea?

— Sunt scrumbii, a răspuns Xenoman. Acesta e ostrovul Sălbatic, despre care v-am vorbit azi-dimineaţă. Între scrumbii şi Postul cel Mare, vechiul şi vicleanul lor duşman, dăinuie de multă vreme un război pe viaţă şi pe moarte. Îmi închipui că loviturile de tun pe care le-am tras asupra chitului le-au speriat. Ele se tem, ca nu cumva vrăjmaşul, tăbărând asupra lor pe neaşteptate, să le jefuiască ostrovul, cum a mai încercat în atâtea rânduri; fără să izbutească pe de-a-ntregul, fiindcă scrumbiile au sărit şi s-au apărat. Ameninţate necontenit de un vecin apucător şi rău, scrumbiile sunt nevoite să vegheze zi şi noapte, pentru a nu fi lovite fără veste.

— Pentru Dumnezeu, iubite prietene, dacă ştii vreun mijloc drept şi cinstit prin care să curmăm acest război şi să facem pace, nu întârzia a mi-l spune. Îmi voi da toată silinţa şi nu voi cruţa nici o osteneală pentru a pune capăt unei vrăjmăşii care stăruieşte de atâta vreme.

— Nu cred că va fi cu putinţă, după câte ştiu, a răspuns Xenoman. Răzbind până aici acum vreo patru ani, am încercat o împăciuire, măcar pentru o bucată de vreme, căutând a statornici între cele două tabere vrăjmaşe legături de prietenie şi de bună vecinătate. I-am îndemnat, şi pe unul şi pe celelalte, să lase la o parte duşmănia cu care se înfruntă. Dar Postul cel Mare n-a primit să cadă la înţelegere, nici cu cârnaţii afumaţi, nici cu caltaboşii din vale, vechii prieteni şi vecini ai scrumbiilor. Scrumbiile ceruseră ca întreaga cetate a Butoiului să treacă sub stăpânirea lor, precum şi castelul Saramurii, de unde să fie izgoniţi toţi tâlharii puturoşi care s-au încuibat în el. Postul cel Mare nu s-a învoit, şi astfel pacea, fiind socotită nedreaptă de amândouă părţile, nu s-a mai încheiat. N-am izbutit să curm starea de război, dar parcă în ultima vreme vrăjmaşii nu se mai înfruntau cu atâta înverşunare; până la răfuiala cea grozavă din sinodul de la Chesil, unde scrumbiile au fost chemate la judecată şi scărmănate, iar Postul cel Mare a fost batjocorit şi aspru mustrat, că nu vrea să facă pace cu scrumbiile. Acuma izbucnit din nou zâzania, mai înveninată, mai înăcrită şi mai nepotolită decât oricând. Nu-i nimic de făcut. Mai degrabă vei împăca pisicile cu şoarecii şi iepurii cu ogarii.