Capitolul XXXIX.

Cum s-a însoţit fratele Ioan cu bucătarii pentru a lupta împotriva scrumbiilor.

Văzând fratele Ioan cu câtă furie şi cu ce repeziciune veneau asupra lor scrumbiile i-a spus lui Pantagruel:

— Vom avea de furcă, după cum bag de seamă! Dar câte cântece de slavă şi cuvinte de laudă se vor înălţa în cinstea biruinţei noastre! Aş fi dorit să rămâi pe corabie şi să priveşti bătălia ce voi da-o cu oamenii mei.

— Care oameni? a întrebat Pantagruel.

— Cartea de rugăciuni vorbeşte! a răspuns fratele Ioan. De ce crezi că Putifar, mai-marele bucătarilor de la curtea lui Faraon – acel Putifar care l-a cumpărat pe Iosif şi căruia acesta, dacă ar fi vrut, i-ar fi pus coarne – de ce crezi că era căpetenia călăreţilor din întreg regatul Egiptului? Pentru ce tocmai Nabuzardan, bucătarul regelui Nabucodonosor, a fost ales dintre toţi căpitanii de oaste, pentru a bate şi a dărâma cetatea Ierusalimului?

— Ascult, a răspuns Pantagruel.

— Aş putea să jur, a spus fratele Ioan, că au luptat pe vremuri cu scrumbiile sau cu alte vietăţi tot atât de temute; căci bucătarii ştiu să spintece, să taie şi să toace neasemănat mai bine decât toţi ostaşii din lume, pedestraşi sau călăreţi.

— Cele ce îmi spui mi-au adus aminte de un răspuns glumeţ al lui Cicero. La Roma, pe timpul războiului civil dintre Cezar şi Pompei, Cicero înclina mai mult spre acesta din urmă, deşi Cezar căutase să-l câştige şi îl acoperise cu daruri. Într-o zi, după o bătălie în care oamenii lui Pompei suferiseră pierderi grele, Cicero s-a dus în tabăra lor, unde, după cum şi-a dat seama, se aflau puteri puţine, vitejie mai de loc şi neorânduială destulă. Prevăzând că lucrurile se vor sfârşi rău, cum s-a şi întâmplat, a început să-i batjocorească şi să-i ia peste picior, când pe unul, când pe altul, cu vorbe tăioase şi usturătoare, cum se pricepea să le ticluiască. Câţiva căpitani care îl întovărăşeau, voind să-şi laude voinicia, ca şi cum nu s-ar fi îndoit de izbândă, i-au spus arătând steagurile: „Vezi câte acvile purtăm cu noi în luptă?” „V-ar prinde foarte bine, dacă aţi merge la război împotriva ciorilor!” a răspuns Cicero. Aşadar, fiindcă vom avea de furcă, după cât se pare, cu scrumbiile, dumneata socoteşti că cei mai buni ostaşi ar fi bucătarii? Fă cum crezi, eu voi aştepta aici să văd cum ai s-o scoţi la capăt.

Fratele Ioan s-a îndreptat spre cortul bucătarilor şi le-a spus foarte cuviincios şi vesel:

— Băieţi, vreau să vă văd astăzi biruind cu cinste şi cu strălucire. Veţi avea de săvârşit fapte de vitejie nemaipomenite şi nemaivăzute. Sus inimile!

Va afla lumea întreagă cine sunt şi ce pot bucătarii! Să pornim asupra acestor neruşinate scrumbii! Eu sunt căpitanul vostru. Să bem, prieteni! Înainte!

— Căpitane, au răspuns bucătarii, ai vorbit ca din carte. Suntem cu toţii gata să-ţi ascultăm bunele porunci. Vom trăi şi vom muri cu tine!

— Veţi trăi, a spus fratele Ioan, nu veţi muri. Asta-i treaba scrumbiilor. Strângeţi rândurile. Parola noastră e: „Nabuzardan!”.