Capitolul XXXVI.

Cum a fost pândit Pantagruel de scrumbiile sălbatice.

În vreme ce Xenoman vorbea, fratele Ioan a zărit pe ţărm vreo douăzeci şi cinci până la treizeci de scrumbii, nu prea mari, îndreptându-se în grabă spre cetatea lor. Fratele Ioan i-a spus lui Pantagruel:

— O să petrecem bine, după cum se arată. N-ar fi de mirare, ca preacinstitele scrumbii să-şi închipuie că măria-ta eşti Postul cel Mare, deşi n-ai cu el nici o asemănare. Să lăsăm ospăţul şi să ne pregătim de luptă.

— N-ar fi rău, a spus Xenoman. Scrumbiile sunt femei, şi prin aceasta de două ori trădătoare.

Pantagruel s-a ridicat de la locul său pentru a cerceta ce se întâmplă dincolo de liniştea pădurii. Apoi s-a întors, spunând că a zărit la stânga un pâlc de scrumbii care stăteau la pândă, iar la dreapta, o armie întreagă de alte scrumbii uriaşe sub poalele dealului, venind spre noi cu gând de luptă, în cântec de cimpoaie, de fluiere, de tobe, de trâmbiţe şi de surle. Numărând până la şaptezeci şi opt de steaguri, am socotit că scrumbiile care ne puseră gând rău nu erau mai puţine de patruzeci şi două de mii. Rânduiala pe care o păstrau, umbletul lor apăsat, feţele lor hotărâte ne-au dat a înţelege că nu erau scrumbii începătoare, ci vechi şi încercate luptătoare. Aşa cum le zăream de departe, de la primele lor rânduri până dincolo de steaguri, toate erau înarmate ca pentru război, cu suliţe uşoare, bine ascuţite şi cu vârf oţelit. Aripile erau întărite cu caltaboşi înfuriaţi, puternice tobe şi cârnaţi călări, lungi şi binefăcuţi, tâlhari cruzi, toţi născuţi şi crescuţi pe-acele meleaguri. Pantagruel a fost cuprins de o mare tulburare – şi nu fără pricină – deşi Epistemon a încercat să-l liniştească, spunând că poate aşa obişnuiesc scrumbiile să-şi arate bucuria şi să primească pe oaspeţii străini, cum cinstitele noastre oraşe îi întâmpină pe regii Franţei după ungerea şi încoronarea lor.

— Poate că sunt străjerele reginei acestui ostrov, care aflând de la celelalte scrumbii că a poposit la ţărm un alai de strălucite corăbii, şi închipuindu-şi că vine s-o cerceteze un prinţ bogat şi puternic, a ieşit ea însăşi întru întâmpinarea noastră.

Pantagruel nu s-a bizuit pe o asemenea îndoielnică presupunere şi a chemat pe oamenii săi cerându-le sfatul asupra celor ce-ar fi de făcut în faţa primejdiei. Le-a amintit în puţine cuvinte că felul acesta de-a ieşi cu arme întru întâmpinarea oaspeţilor ascunde adeseori, sub zâmbetul prieteniei, vicleşug şi duşmănie.

— În felul acesta, le-a spus el, a ucis împăratul Antoniu Caracalla pe locuitorii Alexandriei; şi tot el a răpus altă dată oastea lui Artaban, regele perşilor, minţind că vine să-i ceară fata de soţie. Fapta lui n-a rămas nepedepsită, căci în scurtă vreme şi-a pierdut viaţa. Fiii lui Iacob, pentru a răzbuna răpirea surorii lor Dina, la fel au prădat şi au nimicit pe sichimieni. Folosind aceeaşi apucătură făţarnică, împăratul Romei, Galien, a răpus oastea Bizanţului. Înşelând pe Artababa, regele Armeniei, cu mincinoase dovezi de prietenie, Antoniu l-a ademenit în capcană, l-a aruncat în lanţuri şi mai târziu l-a dat morţii. Vremurile vechi ne-au lăsat o mie de pilde asemănătoare. Şi pe bună dreptate, am lăudat în zilele noastre chibzuita purtare a lui Carol VI, regele Franţei, care întorcându-se biruitor în frumoasa cetate a Parisului, după ce i-a răpus pe flamanzi şi a supus Gândul, aflând la Bourget că parizienii, în număr de douăzeci de mii, ieşiseră să-l întâmpine înarmaţi cu ciomege, n-a vrut să intre în oraş, până n-au lepădat toţi bâtele şi nu s-au tras pe la casele lor, deşi se juraseră că n-aveau nici un gând rău, ci veniseră cu arme asupra lor ca să-l primească aşa cum se cuvine unui războinic.