Capitolul XXXVII.

Cum a chemat Pantagruel în ajutor pe căpitanii Taiecârnat şi Prindepeşte; şi o cuvântare potrivită despre numele locurilor şi ale oamenilor.

Sfatul a hotărât ca oamenii să stea pregătiţi pentru orice împrejurare. Pantagruel a trimis pe Gimnast şi pe Carpalim să cheme de pe corabie ostaşii înarmaţi, printre care se aflau căpitanii Prindepeşte şi Taiecârnat.

— Aş vrea să-l scutesc pe Gimnast de această osteneală, a spus Panurge. Aici vă va fi de mai mult folos.

— Să n-am parte de haina pe care o port în spinare, a spus fratele Ioan, dar mi se pare, voinicule, că vrei să dai dosul, şi n-ai de gând să te mai întorci! Nu-i nici o pagubă, fiindcă n-ai face altceva decât să plângi şi să boceşti, tulburând pe ostaşii care vor să lupte.

— Mă voi întoarce, frate Ioane, a spus Panurge. Mă voi întoarce cât mai repede, părinte al sufletului meu. Te rog să ai însă grijă ca păcătoasele acestea de scrumbii să nu năvălească în corabie. Mă voi ruga pentru biruinţa voastră, după pilda viteazului căpitan Moise, îndrumătorul neamului lui Izrael.

— Numele celor doi războinici, Prindepeşte şi Taiecârnat, i-a spus Epistemon lui Pantagruel, sunt o chezăşie de biruinţă, dacă scrumbiile se vor încumeta să ne lovească şi vom fi nevoiţi să luptăm.

— Ai dreptate, a spus Pantagruel, şi îmi pare bine că, bizuindu-te pe vitejia căpitanilor mei, prevesteşti izbândă. Prezicerile întemeiate pe nume de mult nu mai găsesc crezare. Odinioară erau folosite de ucenicii lui Pitagora, care le ţineau în mare cinste. Mulţi oameni de seamă au tras folos şi s-au lămurit de pe urma lor. Octavian August, împăratul romanilor, a întâlnit o dată un ţăran cu numele de Euthyche (adică: om cu noroc), ducând de căpăstru un măgar pe care îl chema Nicon (ceea ce în greceşte înseamnă: biruitor). Şi tălmăcind înţelesul celor două nume, al ţăranului şi al măgarului, s-a bucurat că îl aşteaptă în viaţă belşug, fericire şi izbândă. Vespasian, înainte de a ajunge împărat al Romei, rugându-se într-o zi singur în templul lui Serapis, a înţeles că va dobândi puterea în clipa când a văzut venind spre el, pe neaşteptate, unul din sclavi: Bazilide (adică: fiu de rege) pe care îl lăsase bolnav acasă. Regilian, fără nici un alt temei, a fost ales împărat de ostaşii lui, numai din pricina numelui pe care îl purta. Citiţi dialogurile lui Platon despre înţelesul numelor.

— Să-mi ţie Dumnezeu setea, a spus Rizotom, ard de nerăbdare să le citesc; te-am auzit în mai multe rânduri vorbindu-mi despre ele.

— Vei vedea cum ucenicii lui Pitagora au dovedit cu ajutorul numerelor şi al numelor că Patrocle trebuia să fie omorât de Hector, Hector de Ahile, Ahile de Paris şi Paris de Filoclet. Sunt tulburat de puţinătatea înţelegerii mele, văzând minunata ştiinţă a lui Pitagora, care, după numărul cu soţ sau fără soţ al silabelor fiecărui nume, afla care oameni sunt şchiopi, orbi, podagroşi, paralitici, ofticoşi sau suferinzi de alte boli, aşezând numerele cu soţ pe partea dreaptă a trupului, iar cele fără soţ pe partea stângă.

— Acest lucru e adevărat, a spus Epistemon. Am văzut o întâmplare asemănătoare la Saintes, cu prilejul unui alai la care se afla de faţă bunul, înţeleptul şi dreptul preşedinte Briand Valee, seniorul din Douhet. De câte ori trecea un şchiop sau o şchioapă, un chior sau o chioară, un cocoşat sau o cocoşată, numai întrebând despre numele lor, fără să-i vadă, spunea de-a dreptul de care picior şchioapătă, cu care ochi nu vede şi pe care parte a umărului poartă cocoaşa; pe dreapta, dacă silabele numelui lor erau fără soţ, pe stânga, dacă erau cu soţ. Şi nu s-a înşelat niciodată!

— Cunoscând această potrivire, a spus Pantagruel, învăţaţii au arătat că Ahile, îngenunchind, a fost rănit în călcâiul drept de săgeata lui Paris, fiindcă numele lui are trei silabe: număr fără soţ. Venus, adică Afrodita, a fost rănită la mâna stângă de Diomed în faţa Troiei fiindcă, în greceşte, numele ei are patru silabe. Vulcan şchiopăta de piciorul stâng dintr-aceeaşi pricină. Anibal era chior de ochiul drept. Tot astfel putem să lămurim orice vătămătură, dureri de cap sau de şale, folosind cheia lui Pitagora. Şi, ca să ne întoarcem la înţelesul numelor, vă voi spune că Alexandru cel Mare, fiul regelui Filip, a izbutit să-şi îndeplinească planurile sale prin tălmăcirea unui singur nume. El împresurase cetatea Tirului şi purta război greu de mai multe săptămâni. Toate încercările şi toate armele lui dăduseră greş. Tirienii astupau toate spărturile şi întregeau din nou zidurile dărâmate. Alexandru hotărâse să ridice tabăra, foarte întristat de ştirbirea pe care o suferise faima cuceririlor sale. În prada acestor gânduri tulburătoare, a adormit. Atunci i s-a arătat în vis un satir, care pătrunsese în cort, sărind şi ţopăind pe picioarele lui de ţap. Alexandru a dat să-l apuce, dar satirul se ferea, fugind. Până în cele din urmă, l-a încolţit şi l-a prins; dar în aceeaşi clipă s-a trezit. Povestind visul său învăţaţilor şi înţelepţilor de la curte, aceia i-au spus că zeii i-au făgăduit izbânda, şi Tirul în scurtă vreme va cădea: căci cuvântul Satyros, împărţit în două, înseamnă: sa Tyros, adică al tău e Tirul. Într-adevăr, la cea dintâi năvală pe care a pornit-o din nou, a luat cetatea şi a supus acel popor îndărătnic. Şi dimpotrivă, aduceţi-vă aminte cum şi-a pierdut nădejdea Pompei, desluşind înţelesul unui singur nume. Învins de Cezar în lupta de la Pharsale, nu-i mai rămăsese altă scăpare decât fuga. Luând calea mării şi ajungând în insula Cipru, în apropiere de cetatea Paphos, a zărit pe ţărm un palat strălucit şi bogat. Întrebând pe cârmaciul corăbiei despre numele acelui palat, a aflat că se cheamă „Mormântul regilor”. La auzul acestui nume a înţeles că nu va mai scăpa cu viaţă şi a fost cuprins de-o spaimă atât de mare, încât corăbierii şi ceilalţi călători s-au înfiorat auzind gemetele, plânsul şi strigătele lui deznădăjduite. Nu mult după această întâmplare, un ţăran necunoscut, anume Achillas, l-a prins şi i-a tăiat capul. Aş mai putea să vă povestesc ce i s-a întâmplat lui L. Paulus-Aemilius, când senatul roman l-a ales împărat şi a pus sub porunca lui oştile trimise împotriva lui Perseu, regele Macedoniei. În ziua aceea, spre seară, întorcându-se spre casă pentru a se pregăti de plecare, a îmbrăţişat pe fiica lui, Tratia, şi văzând-o întristată, i-a spus: – „Ce ai tu, Tratia? De ce eşti atât de mâhnită?” „Tată, a murit Persa!” a răspuns ea. Persa era o căţeluşă, la care fata ţinea mult. Auzind aceste cuvinte, Paulus n-a mai avut nici o îndoială că-l va răpune pe Perseu. Dacă aş avea mai mult răgaz, v-aş vorbi despre cărţile sfinte ale evreilor, unde sunt amintite sute de întâmplări, care dovedesc cât preţ puneau aceia pe nume şi cu câtă evlavie căutau să deosebească înţelesul lor.

În timpul acesta au sosit cei doi căpitani împreună cu ostaşii lor, toţi înarmaţi până în dinţi şi pregătiţi de război. Pantagruel le-a spus câteva cuvinte, îndemnându-i să fie îndrăzneţi în bătaie, dacă va fi nevoie să se lupte (fiindcă nu putea încă să creadă în trădarea scrumbiilor), dar, orice s-ar întâmpla, să nu lovească ei cei dintâi. Drept semn de recunoaştere le-a dat lozinca: Lăsatul secului!