Capitolul II.

Cum a ajuns Panurge castelan la Salmigondin în ţara dipsozilor şi cum nu s-a priceput să-şi chivernisească averea.

Chibzuind cum să gospodărească mai bine ţara dipsozilor, Pantagruel i-a dăruit lui Panurge pământurile de la Salmigondin, care aduceau an cu an 6789106789 galbeni regeşti, bani număraţi, afară de câştigurile întâmplătoare din vânzarea cărăbuşilor şi a găoacelor de melci, care se ridicau, una peste alta, de la 2435768 până la 2435769 de miei cu lână creaţă. Când se făceau melci şi cărăbuşi mulţi, câştigul sporea până la 1234554321 de serafi; dar aceasta nu se întâmpla în fiecare an.

Cu atâta pricepere şi cumpătare (vorbă să fie!) şi-a chivernisit însă avutul, stăpânul cel nou, încât în mai puţin de paisprezece zile a zvântat câştigurile pe trei ani: pe cele obişnuite ca şi pe cele întâmplătoare. Nu (cum aţi putea crede) întemeind mănăstiri, ridicând biserici, şcoli şi spitale, nici măcar hrănindu-şi haitele de câini cu slănină, ci pornind nenumărate petreceri, ospeţe vesele cu mese întinse pentru toată lumea, prieteni buni de pahar, fete nurlii şi ştrengăriţe sprintene. A tăiat pădurile; a ars buştenii şi a vândut cenuşa; a luat drept arvună bani grei, cumpărând scump şi vânzând ieftin; a cules adică grâul înainte de a se coace, cum se spune.

Aflând Pantagruel despre acestea, nici nu s-a mirat, nici nu s-a mâniat, căci era, după cum v-am spus, omul cel mai bun dintre toţi câţi au purtat vreodată sabie la bâru. El ştia să privească totdeauna numai partea plăcută a lucrurilor şi pe toate le tălmăcea în înţelesul cel bun. Nicicând nu-şi făcea sânge rău şi nu-şi pierdea cumpătul. Nu se depărta nici cu un pas de hotarul binecuvântat al dreptei-judecăţi şi nu se lăsa tulburat de necazuri sau de mâhnire. Căci, zicea el, bunurile pe care cerul le adăposteşte sub aripa lui, ca şi cele pe care pământul le cuprinde în lung şi în lat, în adânc şi în înălţime, nu sunt făcute să ne învenineze simţirea sau să ne adumbrească gândurile.

Aşadar, chemându-l la sine pe Panurge, l-a luat deoparte şi l-a mustrat cu blândeţe, spunându-i că trăind asemenea viaţă fără socoteală, îi va fi cam greu, dacă nu cu neputinţă, să ajungă vreodată un om avut.

— Avut? a răspuns Panurge, întrebând. Asta ţi-e voia? Ţi-ai pus în gând cu adevărat să mă pricopseşti? Oare nu-i lucru mai înţelept să trăieşti fără bătaie de cap, mulţumit şi vesel în tovărăşia lui Dumnezeu şi a oamenilor de treabă? Binecuvântatul tău creier să n-aibă altă grijă în sfântul lui locaş, iar liniştea să nu-i fie tulburată de vântul cel rău al întristării. Să fiu mereu sprinten, glumeţ şi voios, iată bogăţia mea! Îi aud pe toţi strigând: „Chibzuială! Cumpătare!” dar niciunul dintre cei care vorbesc despre cumpătare şi despre chibzuială nu ştiu ce înseamnă ele cu adevărat. Să mă întrebe pe mine! Află dar din gura mea, că păcatul care mi se pune în seamă l-am deprins de la dascălii cei mari şi de la judecătorii din Paris, unde se află adevăratul izvor al înţelepciunii şi ştiinţa vie a panteologiei şi a dreptăţii.

Eretic îl numesc pe cel ce s-ar îndoi şi n-ar crede! Dascălii şi judecătorii despre care vorbesc mănâncă în fiecare zi un episcop, sau măcar dijmele episcopiei (ceea ce e totuna) pe-un an întreg, ba adeseori pe doi. Dar ei răspândesc lumină, şi dacă altfel ar face, ar fi buni de ucis cu pietre. Purtarea lor se întemeiază pe cele cinci virtuţi de căpetenie.

I. Mai întâi: prevederea. Omul prevăzător cheltuieşte banii din timp, căci nu se ştie niciodată cum se învârteşte roata. Cine poate să spună dacă lumea va mai fi, de-aici în trei ani? Şi chiar dacă nu s-ar sfârşi până atunci, care muritor are înscris la mână că va mai fi în viaţă?

Căci soarta nimeni nu şi-o stăpâneşte, Să ştie câte zile mai trăieşte.

II. Legea schimbului: să cumperi scump (pe datorie) şi să vinzi ieftin (pe bani număraţi). Ce spune despre aceasta Cato, în De re rustica lui? Orice gospodar, tată de copii, trebuie să aibă totdeauna ceva de vânzare. E singurul mijloc de a se îmbogăţi, dacă are grijă să pună mereu deoparte.

III. Dreptate pentru toată lumea: să ospătezi din belşug pe toţi prietenii buni (am zis: buni) şi plăcuţi, care au fost azvârliţi de soartă, ca Ulise, pe stâncile Poftei-de-Mâncare, fără merinde; apoi pe frumoasele (am zis: frumoasele) şi tinerele ştengăriţe, căci după cum ne învaţă Hipocrat, tinereţea e totdeauna înfometată, mai cu seamă când e sănătoasă, sprintenă, vioaie, neastâmpărată şi uşurică. Fetiţele noastre sunt oricând gata, de bunăvoia lor, să fie pe placul oamenilor cumsecade; ele purced de la Plato şi de la Cicero, ştiind bine că n-au venit pe lume numai pentru plăcerea lor, ci pentru a se dărui patriei, şi, din când în când, prietenilor.

IV. Puterea: să dobori, ca Milone, copacii bătrâni; să cureţi pădurile întunecoase în care îşi fac sălaş lupii, mistreţii, vulpile, unde se ascund tâlharii şi ucigaşii, se oploşesc plăsmuitorii de bani şi se adună ereticii; să le prefaci pe toate în poieni luminoase şi pajişti vesele, unde, în cântec de oboaie, să aşezi la rând jilţurile pentru judecata de apoi.

V. Cumpătarea: culegând grâul înainte de a se coace, să-l mănânci cât e verde, după pilda pustnicilor, care trăiesc numai cu ierburi şi rădăcini, în felul acesta, nu mai ai nevoie de secerători, care cer bani mulţi şi beau laptele fără apă; nici de treierători, care cer plăcinte la masă şi nu-ţi lasă în grădină un fir de ceapă şi de usturoi; nici de morari, care sunt nişte pungaşi, nici de brutari, care nu-s nici ei mai breji. Fără să mai pun la socoteală pacostea şobolanilor, pleava din hambare, prăpădul gărgăriţelor şi a altor gângănii rozătoare. Din iarba grâului se face o zeamă minunată, care fierbe repede şi se mistuie lesne; curăţă creierii, luminează mintea, limpezeşte vederea, deschide pofta de mâncare, ascute gustul, înviorează inima, îndulceşte limba, netezeşte pielea, întăreşte vinele, potoleşte sângele, uşurează bojocii, răcoreşte ficaţii, desfundă splina, spală rărunchii, subţiază mijlocul, dezmorţeşte bucile, goleşte băşica, împrospătează fuduliile, rotunjeşte burta şi te ajută să scuipi, să verşi, să strănuţi, să dai drumul vânturilor, să sughiţi, să-ţi goleşti maţul, să tuşeşti, să-ţi sufli nasul, să gâfâi, să sufli, să răsufli, să sforăi, să năduşeşti, să ţii sus steagul şi aşa mai departe.

— Am înţeles, a spus Pantagruel, vrei să arăţi că un nerod n-ar fi în stare să cheltuiască atâţi bani într-un timp atât de scurt. Au mai căzut şi alţii în aceeaşi greşeală, nu eşti cel dintâi. Neron îl lăuda pe unchiul său Caligula şi îl ţinea mai presus de ceilalţi oameni, fiindcă, nu ştiu prin ce mijloc făcător de minuni, izbutise în câteva zile să risipească toate bogăţiile pe care i le lăsase moştenire Tiberiu. Iar tu în loc să păzeşti legea împotriva risipei (după care, la Roma, cetăţenii n-aveau voie să cheltuiască într-un an mai mult decât câştigau), ai nesocotinţa să mănânci tot ce găseşti la îndemână (şi se poate mânca), azvârlind pe foc ce rămâne şi nepăstrând nimic pentru a doua zi. Aş putea să spun despre tine, ceea ce Cato spunea despre Albidius. Albidius îşi risipise tot avutul în cheltuieli deşănţate, şi fiindcă îi mai rămăsese o casă i-a dat foc, pentru a putea striga: Consummatum est! [132] cum a strigat sfântul Toma din Aquino, după ce a mâncat o mreană întreagă. Dar nu te sileşte nimeni sa faci la fel.