Capitolul III.

Cum laudă Panurge pe datornici şi pe împrumutători

— Şi datoriile când ţi le vei plăti? a întrebat Pantagruel.

— La calendele greceşti, a răspuns Panurge. Când toată lumea va fi mulţumită şi fiecare se va moşteni pe el însuşi. Să mă ferească Dumnezeu să scap vreodată de ele! N-aş mai găsi pe nimeni să mă împrumute cu o lăscaie! Cine nu seamănă, nu culege. Eşti dator cuiva? Împrumutătorul tău se va ruga zi şi noapte să-ţi dea Dumnezeu viaţă lungă şi fericită (ca să nu rămână el păgubaş) şi pretutindeni te va vorbi numai de bine. Mulţumită laudelor ce-ţi aduce să mai găseşti şi pe alţii care să te împrumute, şi să-i plăteşti ceva din datorie, umplând groapa din ograda lui cu pământ luat de la altul. Pe vremea când, după legea statornicită de druizii din Galia de odinioară, robii, slujitorii şi grămăticii erau arşi de vii la îngropăciunea stăpânilor lor, aceia tremurau de frică în fiecare clipă, ca nu cumva stăpânul să moară cu zile. De ce? Fiindcă ştiau, că vor pieri o dată cu el. Se rugau necontenit lui Mercur şi lui Pluto (tata banilor) să-l ţină cât mai mulţi ani în deplină sănătate; îl slujeau şi îl îngrijeau cu toată râvna, nădăjduind să trăiască cel puţin până la moartea lui.

Crede-mă, că împrumutătorii mei, cu aceeaşi evlavie se roagă lui Dumnezeu să-mi dăruiască zile, fiindu-le teamă că aş putea să dau ortul popii, fără a-i plăti; căci oamenii aceştia ţin mai mult la pălărie decât la cap, şi li-s mai scumpi banii decât viaţa. Dovadă ce s-a petrecut cu nişte cămătari din Landerousse, care s-au spânzurat când au văzut că se îndreaptă vremea şi scade preţul vinului şi-al bucatelor.

Pantagruel n-a răspuns nimic, iar Panurge a vorbit mai departe:

— Ei, ştii, că mi-ai plăcut! Dumneata mă cerţi pentru datoriile mele! Dar vezi, că tocmai în ele stă puterea mea, sfântă şi neasemănată. Filosofii spun, că din nimic nu se naşte nimic; în nimic nu se cuprinde nimic şi cu nimic nu se clădeşte nimic. Aşadar, eu sunt un ziditor de viaţă: un demiurg! Cui am dat naştere? Unor frumoşi şi drăgălaşi cămătari. Cămătarii – voi spune-o şi în spânzurătoare! – sunt fiinţele cele mai bune şi mai folositoare. Cel care nu dă cu împrumut e un om rău şi scârbos, trimis pe lume de tartorul cel mare din iad. Ce-am făcut anume? Am făcut datorii. Ce lucru de ispravă! Ce datină minunată! Da-to-rii, spun iarăşi, despărţind silabele, cum însemna şi despica odinioară cuvintele cinstitul Xenocrat. Preţuind pe fiecare datornic după numărul împrumutătorilor lui, nu vei greşi niciodată. Te rog a crede, că mă simt nespus de bine când văd în fiecare dimineaţă strângându-se în jurul meu smeriţii cămătari, care se grăbesc să-mi dea bineţe şi să-mi facă adânci plecăciuni. Când îl privesc mai prietenos pe unul şi-i arăt o faţă mai râzătoare, păcătosul îşi închipuie că îl voi plăti înaintea celorlalţi şi ia zâmbetul meu drept bani-gheaţă. Parcă aş fi Dumnezeu însuşi, înconjurat de îngeri şi de heruvimi, cum l-am văzut cu ochii mei în Patimile lui Isus, la Saumur. Cămătarii sunt prietenii mei, voitorii mei de bine, curtenii mei, colăcarii mei, colindătorii mei de fiecare dimineaţă. Mă gândesc, că deasupra datoriilor mele se ridică acel Munte-al-Vitejilor, pe care îl zugrăveşte Hesiod, şi în vârful căruia am ajuns cel dintâi, cucerind o cinste la care năzuiesc toţi muritorii, dar pe care puţini o dobândesc; căci toată lumea e stăpânită astăzi de dorinţa fierbinte de a face datorii şi de a găsi noi împrumutători (ceea ce nu-i atât de lesne). Vrei dumneata să-mi răpeşti această bucurie? Şi mă întrebi, când îmi voi plăti datoriile? Dar nu numai atât. Lua-m-ar sfântul Babolin cel Bun să mă ia, dacă n-am socotit totdeauna, că datoriile sunt ca o punte de trecere şi ca o legătură între cer şi pământ, o hrană de toate zilele a neamului omenesc, fără de care, în scurtă vreme, toţi ne-am prăpădi; datoriile sunt marele suflet al lumii de pretutindeni, care, după cum arată învăţaţii, dă viaţă tuturor lucrurilor. Stau deci şi cuget cu mintea limpede: cum ar fi alcătuită şi cum s-ar ţine în picioare lumea, fără datornici şi împrumutători? (Ia, dacă vrei, drept pildă, a treisprezecea parte din lumea gândită de filosoful Metrodor sau a şaptezeci şi opta parte din a lui Petroniu.) O lume fără datorii? S-ar sminti drumul stelelor şi toate s-ar învălmăşi într-o cumplită neorânduială. Jupiter, nemaisocotindu-se dator lui Saturn, i-ar răpi globul, şi cu lanţul său homeric ar ţine pe loc toată gândirea lumii: zeii, cerurile, demonii, geniile, eroii, dracii, pământul, marea şi toate elementele. Saturn i s-ar alătura lui Marte şi ar porni împreună o răzmeriţă nemaipomenită. Mercur nu s-ar mai osteni să poarte veştile altora şi nemaiprimind să fie datornicul nimănui, n-ar mai fi vrednic să poarte numele de Cămil, cu care îl cinstiseră etruscii. Nici Venus, nemaidând nimic pe datorie, n-ar mai fi preamărită aşa cum este. Luna ar fi cufundată în beznă şi în sânge; de ce i-ar mai împrumuta, soarele, lumină? Cine l-ar sili? Soarele n-ar mai încălzi pământul; stelele n-ar mai îndruma soarta bună a oamenilor şi nici pământul nu le-ar mai hrăni cu aburii şi sudorile lui. (Cum spuneau Heraclit, filosofii stoici şi Cicero însuşi.) Elementele nu şi-ar mai recunoaşte semnele lor; n-ar mai sta în legătură unele cu altele şi ar încremeni fără mişcare; căci niciunul nu s-ar simţi dator şi niciunul n-ar mai împrumuta pe altul cu nimic. Pământul n-ar mai da din el apă; apa, în aer, ar rămâne apă; aerul n-ar mai lăsa să ardă focul şi focul n-ar mai încălzi pământul. Nu s-ar mai naşte pe lume decât căpcăuni, uriaşi şi titani. Ploaia n-ar mai ploua, lumina n-ar mai lumina şi vântul n-ar mai sufla; n-ar mai fi nici iarnă, nici vară. Lucifer s-ar năpusti din adâncul iadului cu toate furiile după el; durerile şi diavolii încornoraţi ar goni din cer pe toţi zeii. Nimeni nemaidând pe datorie, am duce o viaţă de câine. Ar fi în lume o zăpăceală mai cumplită decât în capul marelui meşter al Sorbonei, şi o încurcătură mai încâlcită decât în blestemăţiile măscăricilor pe care i-am văzut jucând păpuşile la Doue. Oamenii nu s-ar mai ajuta unii pe alţii; ai putea să strigi ca din gură de şarpe că ai luat foc, că te îneci, că te omoară, nimeni n-ar sări să te scape. Şi de ce? Fiindcă n-ai dat cu împrumut şi nu ai datornici. Nu-i pasă nimănui dacă pierzi averea, dacă te duci la fundul apei, dacă dai ortul popii; căci dacă n-ai împrumutat pe nimeni, nimeni nu-ţi datorează nimic. Într-un cuvânt, încrederea, nădejdea şi mila ar fi izgonite din mijlocul oamenilor, care sunt făcuţi să se ajute unii pe alţii; în schimb s-ar strecura bănuiala, dispreţul, duşmănia, cu tot alaiul lor de răutăţi, de dureri şi de blesteme. Vei putea să spui atunci, că Pandora şi-a deşertat toată lada! Oamenii s-ar sfâşia între ei ca lupii: toţi s-ar preschimba în căpcăuni, în diavoli, în tâlhari, în bârfitori, în vrăjmaşi, în ucigaşi, fiecare privind cu ură pe celălalt, ca Ismael, ca Metabus sau ca Timon din Atena, căruia i s-a spus Mizantropul, adică duşmanul oamenilor. Mai lesne ar zbura peştii în văzduh şi ar coborî cerbii să pască iarbă în adâncul mărilor, decât ar putea oamenii să trăiască într-o asemenea lume de cerşetori, în care nimeni n-ar da pe datorie! Eu pe cerşetori n-am putut să-i sufăr nicicând. Iar dacă omul însuşi ar trăi după legea unei lumi nefericite, în care nimeni nu dă pe datorie, dezmăţul lui te-ar înspăimânta. Capul n-ar mai împrumuta vedere ochilor, iar mâinile şi picioarele ar orbecăi în întuneric; şi nici picioarele n-ar mai binevoi să poarte capul, nici mâinile să se trudească pentru el. Inima, sătulă de a mai bate pentru a pune în mişcare vinele atâtor mădulare, nu le-ar mai împrumuta viaţă. Plămânii n-ar mai împrumuta inimii foalele lor. Ficatul nu i-ar mai trimite sânge s-o hrănească. Băşica nu s-ar mai învoi să fie îndatorată rărunchilor şi udul s-ar opri. Creierul, văzând atâta zăpăceală, n-ar mai da simţire nervilor, nici muşchilor putere. În această lume risipită, unde nimeni nu dă nimic şi nimeni nu datorează nimic, s-ar înstăpâni o zâzanie mai nimicitoare decât aceea pe care şi-o închipuia Esop în pilduirile sale. Oamenii s-ar prăpădi în scurtă vreme şi nici Esculap nu i-ar mai putea mântui de la pieire. Trupul li s-ar nimici, iar sufletul lor ar coborî, mânios, să-şi caute dinarii în fundul iadului.