Capitolul IV.

Urmarea cuvântării lui Panurge întru lauda datornicilor şi a împrumutătorilor

— Închipuieşte-ţi acum o altă întocmire a lumii, în care fiecare dă cu împrumut şi rămâne dator, fiind toţi deopotrivă împrumutători şi îndatoraţi. Ce rânduială minunată va fi în rotirea lumii! O văd, o simt şi o înţeleg, tot atât de lămurit ca şi Plato. Ce bună învoire între elemente! Cu ce bucurie şi-ar îndeplini natura lucrările sale! Iată: Ceres poartă pe braţe spice pline; Bachus, struguri copţi; Flora, flori învoalte; Pamona, roade rumene. Junona răspândeşte în jurul ei numai pace, lumină, voie bună şi sănătate. Privesc în jurul meu şi nu mă mai satur! Între oameni domneşte înţelegere, iubire, credinţă, tihnă, traiul-bun; e petrecere şi veselie; aur şi argint; sunt bani, giuvaeruri şi mărfuri de tot felul, trecând din mână în mână. Nici judecăţi, nici pricini, nici certuri, nici războaie, nici cămătari, nici hămesiţi, nici zgârciţi care să strângă, nici cărpănoşi care să nu dea. Sfinte Dumnezeule! Aceasta ar fi vârsta de aur a omenirii, domnia lui Saturn, aşezarea cerească a Olimpului, unde toate pornirile inimii se topesc în una singură, biruitoare, poruncitoare, atotstăpânitoare: dărnicia! Toţi oamenii sunt buni, drepţi la cuget şi frumoşi! Ce lume fericită! Ce fericiţi trăitori ai acelei lumi! De trei şi de patru ori fericiţi! Parcă mă văd în mijlocul lor! Iar dacă papa, cu alaiul lui de cardinali, nu va lipsi nici el din lumea aceasta îndestulată, care împrumută pe toţi şi nu lasă pe nimeni în suferinţă, s-ar prăsi în câţiva ani la sfinţi – cu predici, rugăciuni, lumânări şi cârji – mai mulţi decât se află în toate cele nouă eparhii ale Bretaniei (afară, bineînţeles, de Saint-Yves). Aş vrea să-ţi mai amintesc că preacinstitul Pantelin din poveste, voind să laude şi să preamărească pe bătrânul Jossau, n-a găsit să spună despre el altceva, decât că:

Bucuros da cu-mprumut, Orişicui i-ar fi cerut!

Ah! ce vorbă frumoasă! Ia gândeşte-te, ce bine i-ar sta microcosmului numit om, dacă ar trăi cu trup şi suflet în starea lui firească, adică luând şi dând cu împrumut, datornic fiind el însuşi şi pe alţii îndatorând. Nici în cuprinsul tăriilor cereşti n-ar domni o rânduială mai deplină ca între oameni. A vrut ziditorul lumii să aşeze în noi suflet dătător de viaţă. Iar viaţa sălăşluieşte în sânge. Sângele e locaşul vieţii. O singură lucrare a fiinţei noastre e între toate ostenitoare: plămădirea fără răgaz a sângelui. În necontenita lui primenire, toate mădularele trupului îşi au partea lor de trudă, iar legătura dintre ele cere ca unul să împrumute pe celălalt, împrumutându-se la rându-i, fiind fiecare totodată datornic şi împrumutător. Natura ne-a pus la îndemână aluatul din care se plămădeşte sângele: pâinea şi vinul. Toată hrana omului se cuprinde în pâine şi în vin. E companajul, cum i se spune în limba provensală. Culesul, pregătirea vinului şi coptul pâinii sunt lucrarea mâinilor şi osteneala picioarelor, pe care se reazemă toată cheresteaua trupului; iar călăuza cea bună sunt ochii. Tot astfel, pofta de mâncare, cuibărită în cimpoiul stomacului şi stropită cu puţină fiere trimisă prin splină ne sfătuieşte să frigem carnea. Limba o gustă, dinţii o macină, stomacul o primeşte, o mistuie şi o preface în chil. Vinele mezinterului păstrează sucul prielnic şi hrănitor, lepădând prisosurile (care sunt date afară pe calea maţului), iar lamura rămasă o trec ficatului, care o preface în sânge. Gândeşte-te, de câtă bucurie sunt cuprinşi harnicii noştri slujitori, adăpându-se din acest râu de aur, care le dă viaţă şi putere. Nici alchimiştii nu se simt mai fericiţi, când după multă trudă şi cheltuială de răbdare, izbutesc să preschimbe metalurile în cuptoarele lor. Tot astfel, fiecare mădular se sileşte să cureţe şi să limpezească această comoară. Rărunchii, prin vinele numite mulgătoare, aleg partea apoasă, adică udul, şi pe făgaşul uretrelor o trimit în băşica pregătită să-l primească şi să-i deşerte preaplinul la timp potrivit. Splina culege drojdia care se cheamă fierea neagră. Punga biliară alege prisosurile fierii, după care sângele e purtat într-o altă încăpere, unde se limpezeşte. Inima, cu mişcările ei diastolice şi sistolice, îl curăţă şi-l înroşeşte, apoi, prin ventricul, îl trimite, limpede şi curat, în vinele tuturor mădularelor. Fiecare mădular păstrează sângele care îi trebuie şi îl foloseşte după nevoie: picioarele, mâinile, ochii şi toate celelalte, care după ce au dat, acum primesc. În ventriculul stâng al inimii, sângele se subţiază atât de mult, încât îl numim suflet; şi, ajungând prin artere în toate părţile trupului, aeriseşte sângele din celelalte vine. Plămânii îl împrospătează necontenit, suflând din foaie. Mulţumindu-i pentru acest ajutor, inima îi trimite prin vâna arterială sângele ei cel mai curat. Această alcătuire în întregimea ei atât de minunat întreţesută, încât duhul vieţii care se desprinde din ea vorbeşte, gândeşte, socoteşte, chibzuieşte, judecă, hotărăşte şi îşi aduce aminte. Ţine-mă, Doamne! să nu mă rătăcesc şi să nu mă pierd, pătrunzând în adâncurile acestei lumi de împrumutători şi de datornici. Te rog să mă crezi, a împrumuta e o faptă dumnezeiască, iar a fi dator o mare virtute! Nu numai atât. Lumea aceasta, în care toţi dau şi fiecare e dator, e atât de bine înjghebată, încât, îndeplinindu-şi rosturile clipei de faţă, nu uită să împrumute pe cei care încă nu sunt, pentru ca astfel să ducă viaţa mai departe, născând alte fiinţe asemănătoare nouă: copiii noştri. Întru această menire, fiecare mădular rupe partea cea mai bună din hrana lui şi o dă pântecului. Natura a rostuit căile priincioase prin care, după lungi şerpuiri şi ocoluri, hrana trupului ajunge la locul potrivit, dând bărbatului şi femeii puterile trebuincioase pentru a păstra şi a nu lăsa să se stingă neamul omenesc. Totul se săvârşeşte prin împrumut de la unul la altul şi astfel izvorăsc îndatoririle dintre soţi. Pe cel ce nu vrea să dea, firea îl loveşte cu o pedeapsă bine hotărâtă: istovirea mădularelor şi zăpăcirea simţurilor. Pe cel care dă, îl răsplăteşte cu plăceri, bucurie şi desfătare.