Capitolul V.

Cum îi judecă Pantagruel pe datornici şi pe împrumutători

— M-am lămurit, a spus Pantagruel, şi văd că te pricepi să învârteşti vorbele. Dar poţi să predici şi să pălăvrăgeşti până la paştile cailor, tot n-ai să mă încredinţezi că ai dreptate. Şi miră-te cât vei vrea, n-ai să mă hotărăşti să rămân dator. Dator să nu rămâi, zic eu, decât cu dragoste şi cu simţire împărtăşită. Ai folosit asemănări şi descrieri frumoase, care mi-au fost întru totul plăcute, dar pot tot astfel să-ţi spun şi eu, că un datornic neruşinat şi fără obraz, care s-ar întoarce în oraşul unde năravul lui a ajuns de pomină, i-ar face pe cetăţeni să fugă din calea lui care încotro, mai grăbiţi şi mai înfricoşaţi decât dacă s-ar fi întâlnit cu ciuma, înveşmântată aşa cum a văzut-o filosoful Apollonios din Thyane [133], la Efes. Şi socotesc de asemeni, că perşii aveau dreptate când spuneau că minciuna e numai al doilea păcat: cel dintâi e să fii dator, căci minciuna şi datoriile merg mână în mână.

Nu vreau să spun prin aceasta, că nu trebuie niciodată să te împrumuţi sau să împrumuţi pe altul. Nu-i pe lume nici un om, cât de bogat, care să nu fie dator, şi nici om atât de sărac, pe care să nu-l împrumuţi la nevoie. Lucrurile stau aşa cum le-a înfăţişat Plato în legile sale, adică să nu laşi pe vecin să scoată apă din puţul tău, dacă el însuşi n-a săpat pământul lui până la acel strat de lut pe care îl folosesc olarii, şi sub care se găsesc izvoarele de apă; acea humă grasă, cleioasă, netedă şi vârtoasă, care păstrează umezeala şi n-o lasă să sece. Nu sunt oare lipsiţi de ruşine cei care se împrumută mereu şi în toate părţile, în loc să-şi câştige pâinea muncind? După a mea judecată, nu se cuvine să-i împrumutăm decât pe aceia care, trudindu-se cu osârdie, n-au izbutit să ajungă la liman, sau pe cei căzuţi în lipsă din pricina nimicirii avutului lor. Dar să lăsăm acestea. De aici înainte să nu mai faci datorii. De cele trecute te dezleg.

— Altceva nu am a face, a spus Panurge, decât să-ţi mulţumesc. Iar dacă mulţumirea mea ar putea să se înalţe până la inima binefăcătorului meu, ar fi veşnică şi nesfârşită, căci dărnicia pe care milostenia ta mi-o arată nu se poate cântări, nu se poate măsura, e fără margine şi fără istov, şi aş rămâne cu mult mai prejos de bunătatea ei, dacă m-aş mărgini s-o preţuiesc numai după bucuria celui care o primeşte. Nici prin faptele mele, nici prin credinţa cu care te-am slujit nu sunt vrednic de dragostea pe care mi-o dăruieşti; nevoit sunt s-o recunosc, dar nu într-atât cât ai putea să crezi. A mai rămas ceva care mă întristează, mă roade şi mă arde: nu ştiu care va mai fi rostul meu pe lume, după ce-mi voi plăti datoriile? Mi-e teamă, că vreo câteva luni de aici încolo n-o să mă simt în apele mele. Nu sunt nici pregătit, nici deprins. Şi nu numai atât; de azi înainte, nimeni nu va mai trage un pârţ la Salmigondin fără să mi-l trimită în nas, şi toţi pârţâiţii îmi vor striga: „Suntem chit!” Mă voi sfârşi cu zile, ştiu bine. Să-mi scrii te rog pe mormânt, că am murit înăbuşit! Iar dacă vreodată felcerii nu vor şti alt leac pentru uşurarea femeilor suferind de pântecăraie, să folosească moaştele mele, aromate şi bine zvântate; gustând cât de puţin din mine, vor slobozi mai multe vânturi decât pot să numere şi se vor tămădui fără greş. Iată de ce te-aş fi rugat, să-mi laşi de sămânţă măcar vreo sută de datorii. La fel s-a căinat şi Miles d'Irviere, episcopul din Chartres, când l-a scos din scaun regele Ludovic al Xl-lea, rugându-l să-i lase măcar o parohie, ca să aibă cu ce să-şi piardă vremea. Mai bine le dau toate pătulele cu melci şi cărăbuşeria întreagă, fără să scad nimic din capete!

— Lasă vorba, l-a scurtat Pantagruel.