Capitolul L.

Cum se pregăteşte şi se lucrează iarba lui Pantagruel.

Iarba lui Pantagruel se culege, aşadar, la începutul toamnei şi se lucrează în diferite feluri, după cum fiecare se pricepe şi după obiceiul osebitelor ţări. Pantagruel, care a folosit cel dintâi această iarbă, o pregătea în chipul următor: curăţa mai întâi tulpina de frunze şi de sămânţă; o punea la înmuiat în apă stătătoare; cinci zile dacă apa era încropită şi vremea uscată, nouă până la douăsprezece zile dacă era ceaţă şi apa rece; o lăsa să se zvânte la soare şi o descojea la umbră; desprindea din carnea tulpinii firele preţioase, lăsând la o parte partea lemnoasă (care nu-i bună la altceva decât să aprinzi focul sau s-o dai ştrengarilor să umfle cu ea, suflând în ţeava, băşicile de porc.) Unii băutori folosesc acele tulpini, rămase după scărmănat, pentru a gusta vinul nou din butoi, pe borta vranei.

Unii pantagruelişti mai noi, socotind că desprinderea firelor cu mâna cere prea multă osteneală, au născocit o unealtă dinţată, asemănătoare cu aceea pe care şi-o prinsese în palmă Junona, pentru a nu-i îngădui Alcmenei să-l nască pe Hercule. Cu ajutorul acelei unelte, partea lemnoasă a tulpinii e crestată, smulsă şi despărţită de firele folositoare. Acest fel de a lucra iarba lui Pantagruel şi-au însuşit-o toţi aceia care, spre mirarea unora şi într-un chip cu totul neînţeles pentru filosofi, îşi câştigă viaţa mergând de-a-ndărătelea [200]. Alţii, care vor să aibă un folos şi mai simţitor, fac ceea ce se spune că ar fi îndeletnicirea de fiecare zi a Parcelor, plăcerea de fiecare noapte a nobilei Circeea şi viclenia cu care Penelopa i-a tot amânat pe peţitori în lipsa lui Ulise.

După aceasta, iarba e gata să-şi dovedească însuşirile ei, pe care le voi arăta în altă parte, fiindcă mi-ar fi cu neputinţă să vorbesc acum despre toate.

După ştiinţa mea, denumirea ierburilor şi a copacilor le-a fost dată în diferite chipuri. Unele sunt arătate după numele aceluia care le-a cunoscut mai întâi, le-a răsădit, le-a crescut, le-a îngrijit şi le-a răspândit în lume, cum ar fi mercuriala, de la Mercur; artemisia glauca, adică pelinul, de la Artemis, care nu-i alta decât Diana; eupatoria de la regele Eupator; panaceia de la Panaceu, fiul lui Esculap; euforbul sau aliorul, de la Euphorbus, doftorul regelui Iuba; genţiana sau ghinţura, de la Gentius, regele Esclavoniei; climenul de la Clymenus; Adonis estivala, sau cocoşeii de câmp, de la frumosul grec pe care Venus l-a prefăcut în floare. Dreptul acesta de a da ierburilor numele celui care le-a găsit mai întâi, a fost atât de mult preţuit în vremurile de altădată, încât a stârnit o ceartă cumplită între Neptun şi Pallas, când a fost vorba să se dea un nume pământului pe care ei cei dintâiu îl văzuseră şi căruia, de atunci, i s-a spus Atena, după numele grecesc al Minervei. Odinioară, tânărul Triptolem, trimis de Ceres să înveţepe oameni cum să semene şi să crească grâul, a fost pândit şi ucis prin trădare de Lyncus, regele sciţilor, care voia să-şi însuşească cinstea şi faima nepieritoare de-a fi aflat grăunţele atât de trebuitoare vieţii omului; dar Ceres, drept pedeapsă, i-a dat chip de fiară şi l-a preschimbat în linx, adică în râs.

Războaie nesfârşite s-au ţinut lanţ pe vremuri între regii din Capadochia, din pricina numelui ce avea să fie dat unei flori, care până la urmă, după lupte crâncene, s-a chemat polemonia, adică purtătoare de război.

Unii arbori şi-au luat numele după ţinuturile de unde au fost aduse, ca piersicul venit din Persia şi rodia sau Punica granatum venită din Cartagina. Rubarba îşi trage numele de la râul barbar numit Rha (cel puţin aşa ne încredinţează Amianus).

Altor ierburi li s-a dat un nume cu înţeles tocmai potrivnic, cum ar fi jaleşul, care potoleşte durerile şi holosteonul, care vrea să zică: numai-os, deşi nu se află frunză mai moale şi mai gingaşă ca a lui. Unele sunt numite după însuşirile lor plăcute ori primejdioase: creasta-cocoşului e o ciupercă bună de mâncat, pălăria-şarpelui e otrăvitoare. Culcuşul-vacii ajută pe femei în durerile facerii, măselariţa astâmpără suferinţa măselelor, odoleanul îi alină inimii aleanul, callibricum dă strălucire părului, leuşteanul e bun pentru lingoare, strigoaica vindecă râia. Numai vorbim de buruiana de ceas rău, sau iarba de făcut copii şi atâtea altele.

E minunată rotirea pe care o împlineşte floarea-soarelui din zori până seară. Faţa ei zâmbeşte răsăritului şi se întoarce necontenit spre lumină, iar când soarele apune, floarea care îi poartă numele îşi pleacă mâhnită fruntea spre pământ. Adiantum creşte la marginea apelor şi nu prinde umezeală niciodată, chiar dacă o cufunzi în apă timp îndelungat. Unele ierburi şi-au luat numele lor de la fiinţele din care s-au întrupat: mirtul de la Myrsina, dafinul de la Daphnaia, narcisul de la Narcis. Altele, după o asemănare oarecare, ca hippuris, care aduce cu coada-calului, alopecuros cu coada vulpii, psyllion cu un purice, delfinii cu un delfin. Tot astfel: talpa-ursului, şopârliţa, ochiul-boului, coada-şoricelului, coronopus, adică piciorul-ciorii, rochiţa-rândunicii, năsturaşii. Aşijderea s-au numit: condurul-doamnei, barba-împăratului, traista-ciobanului, gura-leului, coiful lui Jupiter, carul lui Venus.

Trifoiului îi zice aşa fiindcă are trei frunze; cinci-clopoţei se numeşte astfel fiindcă are cinci; trandafirul fiindcă în floarea lui sunt treizeci de foi, zorelele, fiindcă se desfac în zorii zilei, urzica, fiindcă ustură, şi aşa mai departe.