Capitolul XLIX.

Cum s-a pregătit de drum Pantagruel şi despre iarba care îi poartă numele.

Câteva zile mai târziu, după ce şi-a luat rămas bun de la bătrânul Gargantua, care s-a rugat pentru întoarcerea lui norocoasă, Pantagruel s-a oprit pe ţărmul Thalasei, în apropiere de Saint-Malo, însoţit de Panurge, Epistemon, fratele Ioan, stareţul mănăstirii din Telem, şi de alţi slujitori ai curţii sale, în frunte cu Xenoman, marele călător şi deschizător de drumuri primejduite, care, ca vecin apropiat al castelului din Salmigondin, răspunsese la chemarea lui Panurge.

Pantagruel a adunat lângă ţărm acelaşi număr de corăbii ca şi Ajax, când a pornit din Salamina la război împotriva Troiei. Năierii, cârmacii, vâslaşii, tălmacii, războinicii cu armele lor, s-au încărcat în corăbii, dimpreună cu merindea, tunurile, praful de puşcă, ghiulelele, banii şi celelalte trebuincioase pentru un drum atât de lung şi primejduit, cum era acela pe care îl plănuiseră. Între altele, Pantagruel a luat cu sine o câtime îndestulătoare de pantagruelion [199]: atât iarbă proaspăt culeasă şi crudă, cât şi fire date la meliţă şi fierte.

Iarba lui Pantagruel are o rădăcină subţire, rotunjoară, mustăcioasă, cu vârful alb şi teşit, pătrunzând în pământ cam de-o palmă. Din rădăcină porneşte o singură tulpină, rotundă ca o nuia, verde pe dinafară, albă pe dinăuntru, găunoasă ca aceea a bobului şi a dinţurii, lemnoasă, dreaptă, fărâmicioasă, uşor crestată, alcătuită din fire nenumărate, care sunt partea ei cea mai de preţ, cu deosebire spre mijlocul tulpinii. Înălţimea ierbii, cu frunze cu tot, nu trece de cinci-şase picioare. Uneori depăşeşte lungimea unei suliţe, mai cu seamă când a fost semănată într-un pământ afinat, mlăştinos, umed, fără a fi rece (cum e câmpul la Olone şi Rose-en-Sabine) şi când are ploaie de ajuns în preajma zilei pescarilor şi în toiul verii. Câteodată întrece înălţimea unui pom mijlociu, cu toate că tulpina ei piere în fiecare an; dar nici rădăcina, trunchiul şi crengile unora dintre copaci nu dăinuiesc prea mult. De-a lungul tulpinii se desprind ramuri puternice şi mari. Frunzele sunt de trei ori mai lungi decât late, pururi verzi, uşor înăsprite ca ale limbii-boului, tari şi crestate de jur împrejur ca dinţii ferăstrăului sau ca betuniile, cu vârful ascuţit ca suliţele macedonenilor sau ca lanţeta felcerului. Înfăţişarea lor nu se deosebeşte prea mult de aceea a frunzelor de frasin şi sunt atât de asemănătoare cu ale şovârfului, încât mulţi învăţaţi au numit şovârful: pantagrulionul sălbatic. Frunzele cresc în jurul tulpinii la aceeaşi depărtare unele de altele: cinci sau şapte. Natura a dăruit acestei ierbi, în frunzele ei, două numere fără soţ, cu însuşiri tainice şi supraomeneşti. Mirosul lor e puternic şi nu tocmai plăcut nasurilor mai gingaşe.

Seminţele se coc în partea de sus a tulpinii, aproape de vârf. Numărul lor nu întrece pe al frunzelor. Sunt arcuite şi lunguieţe, de un negru-deschis bătând în arămiu, destul de vânjoase şi îmbrăcate într-o coajă subţire, fiind foarte plăcute păsărilor cântătoare, ca sticleţii, scatiii, cintezoii, ciocârliile şi altele. Omul, dacă mănâncă prea multe, pierde o parte din puterea lui de zămislire. Grecii de odinioară le foloseau totuşi la diferite feluri de mâncăruri, turte şi pogace, pe care le gustau la sfârşit de masă, pentru a da vinului un gust mai plăcut. Seminţele sunt anevoie de mistuit, lenevesc maţul, strică sângele şi răscolesc valuri de căldură, încingând creierii cu aburi nesănătoşi şi stârnind dureri de cap.

Iarba lui Pantagruel are o parte bărbătească şi o parte femeiască, asemeni dafinului, palmierului, stejarului, asfodelului, mătrăgunei, ferigii ş. a. m. d. Partea bărbătească nu înfloreşte, dar poartă sămânţa, în vreme ce partea femeiască face flori mici şi albe, care nu dau rod. Frunzele ei sunt mai puţin late, mai puţin vânjoase şi nu cresc atât de înalte.

Iarba lui Pantagruel se seamănă când se întorc acasă rândunelele şi se culege când încep greierii să răguşească.