Capitolul VI.

De ce sunt iertaţi de a merge la război tinerii însurăţei

— Aş vrea să-mi aduc aminte, a spus Panurge, în ce lege scrie, că cel care sădeşte o vie, zideşte o casă sau s-a însurat de curând e iertat de a merge la război timp de un an?

— În legea lui Moise, a răspuns Pantagruel.

— De ce să fie iertaţi însurăţeii? a întrebat Panurge. Cu cei care sădesc via nu-mi bat capul; sunt prea bătrân, eu port grija celor care o culeg. Nici cei care durează case din pietre neînsufleţite nu sunt trecuţi în catastiful meu; eu zidesc cu pietrele vii, care sunt oamenii.

— După judecata mea, a spus Pantagruel, tinerii însurăţei sunt lăsaţi la vatră ca să se bucure în voie de plăcerile dragostei, să-şi sporească neamul şi să nu rămână fără urmaşi; dacă vor cădea în luptă după un an, numele şi armele lor vor rămâne moştenire copiilor. Se va vedea, de asemeni, în acest timp, care neveste sunt sterpe şi care sunt vrednice de-a naşte. Un an de încercare e de ajuns pentru o femeie în puterea vârstei. Rămânând, unele, văduve după bărbatul dintâi, se vor putea mărita a doua oară, după cum urmează: cele născătoare, cu bărbaţi care vor să aibă prunci, iar cele sterpe, cu aceia care, nedorindu-i, îşi iau femeie numai pentru destoinicia ei, pentru bunătatea ei, pentru liniştea casei şi pentru grija gospodăriei.

— Predicatorii din Varennes, a spus Panurge, sunt împotriva însurătorii de-a doua, socotind-o drept necinste şi sminteală.

— Au şi ei gărgăunii lor, a spus Pantagruel.

— Întocmai, a întărit Panurge. Tot aşa şi fratele nostru Bagănteacă, predicând deunăzi la Parille împotriva însurătorii de a doua, se jura pe toţi sfinţii, că mai bine s-ar anevoi cu o sută de fete-mari, decât să-şi facă de lucru cu o femeie văduvă. Judecata domniei-tale o găsesc dreaptă şi întemeiată. Dar n-ai fi înclinat a crede, că tinerii însurăţei sunt iertaţi de-a merge la război şi din altă pricină? Căci în anul cel dintâi, după bucuria nunţii, cu atât nesaţ se înfruptă din bunătăţile cele fragede ale dragostei – după cum e drept şi se cuvine – încât cheltuindu-şi puterile, ajung fără vlagă, osteniţi, istoviţi, secătuiţi; iar dacă ar fi duşi în ăst timp pe câmpul de bătaie, mai degrabă s-ar pune cu burta la pământ ca raţele, decât să se-avânte în luptă cu vitejii şi să înfrunte trăsnetul puştilor, în focul dezlănţuit de Enyo [134], zeiţa războiului. Nici o ispravă n-ar săvârşi sub steagurile lui Marte, căci toată bărbăţia lor se va fi cheltuit sub plapuma lui Venus, ibovnica aceluia.

În casele oamenilor cumsecade mai dăinuieşte încă vechea datină, după care tinerii de curând însuraţi sunt trimişi plocon la vreun unchi sau mătuşă, departe de nevastă, ca să-şi întremeze puterile şi să poată s-o ia mai cu nădejde de la capăt; deşi de multe ori, nici unchi şi nici mătuşă n-au. Naşa bunicului meu îmi spunea când eram mic, că:

Închinăciuni şi slujbe sfinte.

Sunt bune dacă le ţii minte;

Dar doi flăcăi care-au cosit, Nu fac cât unul odihnit.

Tot atât e de adevărat, că podgorenii nu mănâncă struguri, iar vinul, înainte de a împlini anul, nu-l gustă; cei care îşi zidesc casă nouă o lasă un an să se zvânte, de teamă să nu moară înăbuşiţi, cum scrie cu multă ştiinţă Galien în cartea lui Despre greutatea de a răsufla. Aşadar, să nu-ţi fie cu supărare, întrebarea mea îşi avea rostul ei şi n-am pus-o fără o pricină bine întemeiată.