Capitolul VII.

Ce fel de gărgăuni avea Panurge şi cum şi-a lepădat nădragii.

A doua zi, Panurge şi-a găurit urechea dreaptă, ca evreii, şi şi-a pus în sfârc un cercel de aur încrustat, sub piatra căruia a închis doi gărgăuni: gărgăuni din cei negri, de toată frumuseţea, cum se găsesc foarte rar. V-o spun s-o aflaţi, fiindcă e bine ca omul să le ştie pe toate.

Nu l-au costat mai mult decât ospăţul de nuntă a unei tigroaice din Hircania, să zicem şase sute de mii de firfirici, în rate. Preţul i s-a părut cam mare şi s-a necăjit puţin plătindu-l; iar de atunci îşi hrănea gărgăunii cum fac tiranii şi advocaţii, cu sângele şi sudoarea supuşilor lui. Apoi a luat patru coţi de postav gros de culoarea pământului, şi dintr-o singură cusătură şi-a croit o haină lungă până în glezne. Şi-a lepădat nădragii şi şi-a cusut ochelarii pe scufie.

Astfel învestmântat s-a dus şi i s-a înfăţişat lui Pantagruel, căruia i s-a părut îmbrăcămintea cam deşucheată. S-a mirat, mai ales, când l-a văzut pe Panurge lipsit de frumoşii lui nădragi, în care obişnuia să păstreze ce-avea el mai scump: un talisman purtător de noroc şi păzitor de ceasuri rele. Bunul Pantagruel nu pricepea ce taină putea să fie la mijloc şi l-a întrebat pe Panurge despre rostul acelei ciudate schimbări.

— Am gărgăuni, a spus Panurge; vreau să mă însor.

— Să fie într-un ceas bun, a spus Pantagruel. Mă bucur din toată inima. Dar mi se pare că îndrăgostiţilor nu le stă bine să umble fără nădragi, cu cămaşa scoasă afară şi cu un sac în spinare; după cum nici această culoare pământie nu mi se pare potrivită pentru o haină cu poale lungi, cum obişnuiesc să poarte bărbaţii cumsecade şi cinstiţi. Dacă unii eretici sau oameni de altă credinţă s-au îmbrăcat vreodată astfel, nu i-am ţinut de rău şi n-am aruncat asupra lor osândă; deşi mulţi i-au socotit drept nişte înşelători şi făţarnici, care caută să maimuţărească portul lumii nevoiaşe. Fiecare din noi rămâne cu judecata lui, mai ales faţă de lucrurile străine, care nu ne ţin nici cald, nici rece, nu ne par bune, nici rele, fiindcă nu pornesc din inima şi din gândurile noastre, ca singurele izvoare ale binelui şi ale răului; ale binelui, dacă ne însufleţeşte dragostea de oameni, ale răului, dacă trecem hotarul dreptăţii şi ne lăsăm ispitiţi de diavol. Mie, însă, îmi displac înnoirile nepotrivite şi nici cu nesocotirea obişnuitelor deprinderi nu mă împac.

— Haina mea, a răspuns Panurge, e frumos tivită şi culoarea e potrivită. Postavul îl alesesem dinadins pentru masa mea de scris, fiindcă am de gând de aici înainte să-mi ţiu socotelile mai cu băgare de seamă. Şi de vreme ce îmi voi plăti datoriile, nici nu bănuieşti ce om sucit o să mă fac, dacă m-o ajuta Dumnezeu. Priveşte, rogu-te, ochelarii mei. Nu ţi se pare că semăn (de departe) cu fratele Jean Bourgeois [135]? Să ştii că la anul am să încep să ţiu şi eu predici pentru o nouă cruciadă! Dumnezeu să aibă în paza lui ostile creştinătăţii! Nu-ţi place haina mea? Te rog să afli, că acest postav are însuşiri tainice, pe care puţini le cunosc. Nu-l port decât de azi-dimineaţă şi simt că fierb, stau pe jeratic şi ard de nerăbdare să mă însor, să-mi dezmierd nevasta, fără să-mi mai fie teamă de ciomăgeală. Ah! ce însurăţel de treabă am să fiu! După moarte să mă ardeţi pe-un rug de sărbătoare, iar cenuşa să mi-o păstraţi la loc de cinste, drept pildă şi amintire a unui bărbat fără cusur!

Uită-te la mine, pe faţă şi pe dos. Am îmbrăcat toga pe care vechii romani o purtau în timp de pace. E aidoma cum am văzut-o pe columna lui Traian şi pe arcul de triumf al lui Septimiu Sever. M-am săturat de războaie, de coifuri şi de zale. Mi s-a tocit spinarea de câte platoşe am purtat pe umeri. Să lăsăm armele şi să îmbrăcăm toga păcii, măcar în anul cel dintâi al însurătorii, după legea lui Moise, despre care pomeneai ieri. Cât priveşte nădragii, mătuşa mea Laurenţia îmi spunea oarecând, că sunt croiţi dinadins ca să ne purtăm în ei bărbăţia. Ceea ce cred că aşa este, după cum spune despre cap pârdalnicul de Galien (în cartea a IX-a Despre folosinţa mădularelor), că e făcut să poarte ochii. Natura ar fi putut să ne aşeze capul la genunchi sau în cot; dând însă ochilor slujba de a privi departe, i-a potrivit în cap, iar capul l-a ridicat pe culmea trupului, cum sunt farurile şi turnurile înălţate la ţărmul mării, ca lumina să se vadă din larg.

Şi fiindcă aş vrea ca o bucată de vreme, măcar un an, să mă las de războaie, adică să mă însor, nu mai port nădragi, fiindcă orice ostaş care pleacă la luptă mai întâi nădragii şi-i trage. Iată de ce spun, sus şi tare – chiar de m-aţi arde de viu – că turcii nu ştiu să se bată, fiindcă n-au voie, după legea lor, să poarte nădragi, ci numai şalvari.