Capitolul VIII.

Cum se cuvine ca la război să fie apăraţi mai întâi nădragii

— Vrei să spui că ostaşul, îmbrăcându-se pentru luptă, începe prin a-şi trage nădragii? E o rânduială nouă şi-o găsesc nepotrivită, fiindcă, după câte ştiu, mai întâi îşi pune pintenii!

— Aşa spun şi aşa cred, pe bună dreptate, a răspuns Panurge. Priveşte, rogu-te, cum firea, voind ca arborii, pomii roditori, florile, toate ierburile, ca şi zoofiţele (care nu-s nici plante, nici dobitoace) o dată ce au fost aduse la viaţă să rodească şi să se înmulţească pentru a nu li se pierde soiul (deşi fiecare în parte e supus pieirii), a ferit într-un chip deosebit sămânţa prin care sporesc; printr-o minunată alcătuire a avut grijă să le înzestreze cu un veşmânt de apărare: teacă, păstaie, coajă, sâmbure, spic, puf, scoarţă, ţepi, ghimpi şi alţi nădragi, care de care mai bine croiţi şi mai zdraveni. Iată mazărea, bobul, nuca, pătlăgica, castravetele, grâul, macul, lămâia, castana şi toate fructele, a căror sămânţă e mai cu grijă păzită, mai ascunsă şi mai bine înarmată decât toate celelalte părţi ale tulpinii. Tot astfel s-a îngrijit firea de păstrarea fiinţei omeneşti. Omul însă se naşte gol, firav şi plăpând, fără arme de apărare, nevinovat şi neştiutor, ca în vârsta de aur a lumii. Se naşte ca o făptură însufleţită, nu ca un arbore; făptură însufleţită am spus, făcută pentru pace, nu pentru război; născută pentru a se înfrupta din minunatul belşug al tuturor fructelor şi al tuturor ierburilor şi pentru a domni în linişte asupra tuturor dobitoacelor. Dar încuibându-se între oameni duhul răului, s-a înstăpânit pe pământ puterea lui Jupiter şi a urmat vârsta de fier; au început să crească spinii, mărăcinii, scaieţii, ciulinii, mătrăguna şi alţi vrăjmaşi ai omului, între ierburi şi pomi roditori. Tot astfel dobitoacele s-au răzvrătit împotriva omului şi s-au înţeles să nu-l mai slujească, să nu i se mai supună, să nu-l mai asculte, păgubindu-l şi primejduindu-l, după puterea şi înţelegerea lor. De aceea omul, voind să-şi păstreze partea lui de folosinţă şi neputând să se lipsească de ajutorul celorlalte dobitoace, s-a văzut silit să se înarmeze şi el, pentru a nu pierde stăpânirea asupra lumii.

— Ei, pe sfânta gâscă a sfântului Guenole! dar mare dezmăţat, vreau să zic învăţat ai ajuns, de când s-a pornit din nou să plouă!

— Priveşte, rogu-te, cum firea l-a ajutat pe om să se înarmeze, şi vezi care parte a trupului l-a învăţat s-o apere mai întâi? Înţeleptul căpitan al evreilor, Moise, şi-a croit el însuşi o preafrumoasă pereche de nădragi din frunze de smochin, care prin luciul, tăria, mărimea, tăietura, culoarea şi mireasma lor sunt cele mai potrivite să îmbrace şi să apere părţile trupului cu care orice bărbat se fuduleşte. Să nu-mi vorbeşti despre flăcăii din Lorena, cărora le atârnă nădragii până la pământ, fără nici un rost; l-am văzut într-o zi de întâi mai, la Nancy, pe Viardere, nobilul Valentin, june logodit, care, ca să se arate mai dichisit, îşi întinsese traista cu fudulii pe masă şi le curăţa de noroi, ca pe-o mantie spaniolească… Aşadar, când pleacă ostaşii la război, să nu le mai strigi din urmă: „Fereşte dovleacul!”, ci: „Păzeşte-ţi fuduliile!” că omul dacă numai capul şi-l pierde, el singur se prăpădeşte, dar dacă îşi pierde desagii, se duce pe copcă toată omenirea. Aşa spune şi ştrengarul C. Galen (lib. I de Spermate) ajungând la încheierea, că mădularul nostru cel mai de preţ nu-i inima, ci acel altar al trupului nostru, în care purtăm, ca într-un sfânt potir, sămânţa păstrătoare de viaţă a neamului omenesc. Şi pun rămăşag pe cinci şfanţi, că acesta a fost aluatul din care Deucalion şi Pyrrha [136] au plămădit încă o dată lumea, după ce faimosul potop o prăpădise. Ceea ce l-a îndemnat pe bunul Justinian să spună în lib. de Cagotis tollendis [137], că summum bonum în nadragibus et prohabis est. Din această pricină (şi din multe altele) pe când seniorul de Merville, în ajun de a pleca cu regele său la război, încerca o platoşă nouă (fiindcă cea veche, pe jumătate ruginită, nu-l mai încăpea), văzând femeia lui cât de puţină grijă are de partea cea mai preţioasă a trupului, pe care nu şi-o apăra decât cu o za uşoară, l-a rugat s-o ferească mai bine şi să-şi pună sub burtă pavăza cea grea, care stătea fără întrebuinţare pe-un perete din iatacul lui. Despre această întâmplare vorbesc stihurile de mai jos din Fandoselile fetelor mari (cartea a IlI-a):

Văzând că pleacă soţul ei la luptă, Şi platoşă nu-şi pune la nădrag, I-a spus: – „De ce te duci cu zaua ruptă.

Şi laşi primejduit ce mi-e mai drag?”

Nu pot s-o ţiu de rău în nici un fel;

Femeii grijulii îi era frică, Bărbatul să nu-şi piardă în răzbel, Prosteşte, cea mai bună bucăţică!

Aşadar, nu te mai mira văzându-mă astfel îmbrăcat.