Capitolul XI.

Cum a dovedit Pantagruel că a da cu zarurile nu-i lucru cinstit

— Mai repede m-aş lămuri dând cu zarurile, a spus Panurge.

— Nu, a răspuns Pantagruel. Zarurile sunt amăgitoare, necinstite şi vrednice de dispreţ. Să nu te încrezi în ele. Acea carte blestemată despre Jocul cu zarurile a fost scrisă de diavolul însuşi, pe când umbla prin ţara aheilor. Se aciuiase la Bura, lângă chipul cioplit al lui Hercule, ducând în ispită, ca şi astăzi, pe mulţi săraci cu duhul, care se lăsau prinşi în mrejele lui. După cum bine ştiţi, tatăl meu, Gargantua, le-a izgonit din ţările sale, le-a ars pe toate, dimpreună cu tiparele lor, stârpindu-le şi nimicindu-le ca atinse de ciumă. Aşa a făcut şi cu arşicele. Toate acestea sunt momeli şi unelte ale înşelăciunii, cu care diavolul ispiteşte cugetele curate, pentru a le arunca în ghearele pierzării. Totuşi, ca să-ţi fiu pe plac, iată, mă învoiesc să arunci trei zaruri pe masă. După numerele care vor cădea, vom hotărî foile din carte şi versurile ce vom citi. Ai zaruri la tine?

— Am o tolbă întreagă, a răspuns Panurge. Merlin Coccaius zice că sunt frunza verde a dracului. De m-ar prinde fără zaruri, şi-ar bate joc de mine, ca şi cum aş umbla fără frunză verde de întâi mai.

A scos zarurile din tolbă şi le-a aruncat pe masă. Au căzut numerele 5, 6 şi iar 5.

— Cinci cu şase şi cu cinci fac şaisprezece, a spus Panurge. Să luăm al şaisprezecelea stih, de sus în jos. Numărul îmi place şi cred că sorţii îmi vor fi prielnici. S-ajung în mijlocul dracilor, ca o bilă în popice sau ca o ghiulea de tun între pedestraşi, dacă n-oi face tot de-atâtea ori dragoste cu nevastă-mea în noaptea nunţii!

— Nici nu mă îndoiesc, a răspuns Pantagruel. N-aveai nevoie să te legi cu un jurământ atât de cumplit. Dacă vei da greş întâia oară numărând până la cincisprezece, îţi vei îndrepta greşeala dimineaţa şi vei ajunge la şaisprezece.

— Aşa socoteşti? a spus Panurge. Mă pui în rând cu toţi jucătorii nepricepuţi? Eu nu dau greş niciodată!

Acestea zise, a pus pe masă cartea lui Virgiliu. înainte de a o deschide i-a spus lui Pantagruel:

— Tremură sufletul în mine ca un văl de mireasă. Pune mâna şi vezi cum îmi bate inima. Parcă m-aş fi luat la trântă cu toată Sorbona. Nu crezi că s-ar cuveni, înainte de a porni mai departe, să cerem ajutorul lui Hercule şi al zeiţelor Tenite, care ţin în mâna lor tablele destinului?

— Nu, a răspuns Pantagruel. Nici pe unul, nici pe celelalte. Deschide cartea cu unghia.