Capitolul XII.

Cum a căutat Pantagruel să citească în Eneida soarta lui Panurge.

Deschizând cartea şi oprindu-se la rândul al şaisprezecelea, Panurge a citit:

Nec Deus hune mensa, Dea nec dignita cubilî est. (Nici zeul la ospăţ nu l-a poftit, Şi nici zeiţă-n pat nu l-a primit.)

— Sorţii nu-ţi sunt prielnici, a spus Pantagruel. Aici se arată că femeia ta va fi o desfrânată şi te va înşela. Zeiţa care te prigoneşte e Minerva, fecioara neînduplecată, răzbunătoare şi aprigă, vrăjmaşa încornoraţilor, a craidonilor şi a preacurviei; osânditoarea acelor femei dezmăţate, care nu păstrează bărbatului credinţa făgăduită şi se dăruiesc altora. Zeul e Jupiter, detunătorul şi stăpânul trăsnetelor din cer. Nu uita că, după credinţa vechilor etrusci fulgerele făurite de Vulcan (manubiile cum le numeau ei) nu-i sunt date decât Minervei (cum s-a dovedit în lupta corăbiilor lui Ajax Oileus) şi lui Jupiter, din capul căruia acea zeiţă s-a născut. Ceilalţi zei ai Olimpului n-au dreptul să fulgere; de aceea nici nu sunt atât de temuţi de oameni. Întemeindu-mă pe adânca cunoaştere a mitologiei, îţi voi spune mai mult. Când titanii au pornit războiul împotriva zeilor, aceştia la început i-au luat în râs, spunând că îi vor trimite pe paji să-i cuminţească. Văzând însă că titanii au ridicat pe braţe piscul Pelionului, peste muntele Osse, şi au început să zgâlţâie Olimpul cu gând să-l arunce deasupra, au fost cuprinşi de o mare spaimă. Jupiter a chemat Marele Sfat al zeilor şi cu toţii au hotărât în glas, să se apere. Dar, fiindcă multe războaie au fost pierdute din pricina muierilor care veneau să se amestece în rândurile luptătorilor, au trimis în Egipt toată plevuşca de zeiţe ale cerului, preschimbate în nevăstuici, dihori, lilieci, şobolani şi alte întrupări de jivine. Singură Minerva a rămas alături de Jupiter să mânuiască trăsnetele, ca una ce era, în gând şi faptă, zeiţa înţelepciunii şi a războiului, temută deopotrivă în cer şi în văzduh, pe apă şi pe uscat.

— Burtă peste burtă! a strigat Panurge. Să fie oare soarta mea aceea a lui Vulcan, care a rămas de pomină? Nu! Că eu nu-s nici şchiop, nici plăsmuitor de bani şi nici fierar ca el. Nevastă-mea va fi tot atât de frumoasă şi nurlie ca şi Venera lui; dar nu va fi rea de piciorul stâng ca aceea şi nici coarne nu voi purta ca dumnealui. Şchiopul şi-a scos dovadă de încornorat, iscălită cu mărturie de toţi zeii! Cu mine va fi dimpotrivă. Sorţii spun că nevastă-mea va fi cuvioasă, ruşinoasă şi devreme-acasă; nu certăreaţă pe uliţă şi mereu cu mâna pe suliţă, ca o descreierată. Mie n-o să-mi facă zile fripte drăguţul de Jupiter, nici n-o să-mi sufle în ciorbă, când vom sta amândoi la masă. Mândre isprăvi a mai făcut şi frumos s-a mai purtat în viaţa lui, ce zici? Nu ştiu să se fi pomenit cândva pe lume un destrăbălat mai mare şi un zeu derbedeu mai ticălos! Şi nici nu-i de mirare, când te gândeşti că a fost alăptat de o scroafă (sub un munte din Creta, dacă Agatocles Babiloneanul nu minte). Mai umblă vorba, că ar fi supt la ţâţa unei capre, Amalteia, rămânând de atunci cu apucături neruşinate de ţap. Puteri ale Acheronului! N-a gonit dumnealui, într-o zi, a treia parte a lumii, cu oameni, cu dobitoace, cu munţi şi cu ape (adică pe Europa)? Din pricina aceasta (şi ce mai pricină!) amonienii l-au înfăţişat ca pe un berbec berbant, berbec cu coarnele-n sus. Dar eu, de-ale lui coarne voi şti să mă păzesc! Crezi că o să mai găsească un al doilea prost ca Amfitrion? Un nerod cu o sută de ochelari, ca Argus? Un becisnic ca Acrisius? Unul care să-i ţină lumânarea, ca Lycus din Teba? Unul cu capul prin nori ca Agenor, un nepăsător ca Esop, un făţarnic ca Lycaon, un trândav ca toscanul Corytus sau un Atlas cu spinarea groasă? Zadarnic se va preschimba în lebădă, în taur, în satir, în ploaie de aur, în bărbat înşelat (cum a făcut când i-a răpit fecioria Junonei), în vultur, în tierbec, în porumbel (ca atunci când s-a îndrăgostit de Ftio, fecioara din Egina), în flacără, în şarpe, în purice, în atomii lui Epicur şi în alte atâtea meşteşugite întrupări. Am să-i pun mâna în gât, şi ştii ce-am să-i fac? Ce i-a făcut Saturn tatălui său, Cerul! (Seneca a spus-o cel dintâi, iar Lactanţiu aidoma ca el.) Ce i-a făcut Rhea lui Athis: am să-l jugănesc. Nici mai mult, nici mai puţin. Şi nici papă n-o să poată să mai ajungă, fiindcă testiculos non habet. [139]

— Foarte bine, flăcăule, a spus Pantagruel, foarte bine. Ia mai deschide o dată cartea.

Panurge a citit:

Membra quatit, gelidusque coit formidine sanguis. (îi rupe trupu-n două şi braţele îi frânge, în vine îi îngheaţă înspăimântatul sânge.)

— Ceea ce vrea să însemne, a spus Pantagruel, că îţi va rupe oasele.

— Ba dimpotrivă, a răspuns Panurge. Prevestirea spune, că o voi sfâşia ca un tigru, dacă o să mă scoată din ţâţâni. Am să-l iau pe sfântul Nicolae din cui, iar dacă biciul îmi va lipsi, o s-o mănânc de vie, cum şi-a mâncat-o pe-a lui regele Lydiei, Camblu.

— Eşti foarte viteaz, a spus Pantagruel. Nici Hercule nu-ţi va sta împotrivă, cu câte ajutoare vei avea.

— Vrei să spui că n-am să fiu singur la nevastă?

— Mă gândesc, că un bărbat însurat găseşte totdeauna pe lângă el unul care să-i dea o mână de ajutor. Nici Hercule nu îndrăznea să lupte cu doi deodată.

Au deschis cartea a treia oară şi au găsit stihul acesta:

Femineo praedae et spoliorum ardebat amore…

(Ardea de dorul scumpei lui soţii, Şi nu se dă-napoi de la hoţii.)

Aceasta vrea să însemne că te va fura. Câteşitrei sorţii arată lămurit. Vei fi înşelat, vei fi bătut, vei fi furat.

— Dimpotrivă, a răspuns Panurge. Stihul vrea să spună că nevastă-mea îmi va păstra o dragoste neştirbită. Persius spunea odată şi pe drept cuvânt, că femeia, din patimă pentru bărbatul iubit, fură de plăcere lucruri de-ale lui, ca să se joace cu ele. Dar ştii anume ce? O mănuşă, un nasture, mărunţişuri, silindu-l să le caute asupra ei. Fleacuri fără însemnătate, nimic de preţ. Un prilej de glumă, o hârjoneală nevinovată ce se iscă din când în când între însurăţei, ca să le aţâţe dragostea şi s-o învioreze, cum ciocănesc tocilarii gresia, ca să ascută tăişurile mai bine. Iată de ce eu spun, că sorţii îmi sunt de trei ori prielnici. Iar de n-o fi aşa, fac cerere de îndreptare: merg la judecată!

— Nicicând nu poţi să îndrepţi hotărârile soartei şi ale norocului. Aşa zic toţi vechii oameni de legi şi aşa spune Baldus în L. ult. C. de leg. [140] Norocul nu cunoaşte stăpân, şi nu-i nici un scaun de judecată, care să schimbe hotărârile lui. Şi nimănui nu-i mai înapoiază ce i-a luat, cum desluşit arată în L. ait praetor… v. de Minor.