Capitolul XIII.

Cum l-a sfătuit Pantagruel pe Panurge să-şi ghicească norocul şi nenorocul în cartea visurilor

— Văd că nu ne înţelegem în tălmăcirea profeţiilor lui Virgiliu, a spus Pantagruel. Să alegem un alt mijloc de a ghici viitorul.

— Care? a întrebat Panurge.

— Cel mai bun, cel mai vechi, şi cel mai neîndoios dintre toate: visurile. Căci în vis, sufletul omului îşi cunoaşte soarta. Aşa ne arată Hipocrate, Platon, Plotin, Jambicur, Eynesius, Aristotel, Xenofon, Galen, Plutarh, Antemitodorus, Doldianus, Herofil, Calaber, Teocrit, Pliniu, Ateneu şi atâţia alţii. N-am nevoie de prea multe pilde pentru a te încredinţa despre aceasta. Însuţi ai văzut, de-atâtea ori, cum pruncul alăptat, îmbăiat şi legănat, adoarme, adânc, iar doica lui în timpul acesta pleacă pe-aici încolo, socotind că nu are de ce să mai stea de pază lângă talpa leagănului lui. Aşijderea, când trupul nostru doarme şi când mistuirea hranei ce i-am dat s-a săvârşit, sufletul nemaiavând nici un rost de îndeplinit până la trezirea noastră din somn, îşi ia zborul şi porneşte să dea o raită prin ţara lui de baştină, care e Cerul, regăsindu-şi dumnezeiasca lui obârşie. Privind spre sfera cugetării fără sfârşit, al cărei sâmbure e pretutindeni în nemărginire (adică Dumnezeu, după învăţătura lui Hermes Trismegistul) şi ajungând în locul unde nimic nu se schimbă, nimic nu se mistuie, nimic nu se iroseşte, ci toate timpurile sunt de faţă, sufletul cunoaşte nu numai ce-a fost, dar şi ce va fi; şi, reîntors din trupul din care s-a desprins, vorbeşte prin simţuri împărtăşind prevestirile ce-a cules.

E adevărat, că nu le înfăţişează aidoma cum le-a văzut, din pricina slăbiciunii simţurilor noastre; la fel ca luna, care, primind lumina de la soare, n-o răsfrânge asupra noastră tot atât de limpede, de curată şi de fierbinte, după cum i-a fost dăruită. În aceste prevestiri ale visurilor se află totuşi un tâlc ce poate fi adevărat, folositor, înţeles, bine chibzuit şi desăvârşit: onirocrit şi oniroftol [141], cum zic grecii.

Iată pentru ce Heraclit ne învaţă că visurile nimic nu ne dezvăluie, după cum nimic nu ne ascund; ne dau numai semnul şi înţelesul celor ce vor fi spre norocul sau nenorocul nostru, spre norocul sau nenorocul altora. Aşa spun sfintele Scripturi şi cronicarii vieţii lumeşti, arătându-ne nenumărate întâmplări prevestite în somn celui ce le-a visat sau altora. Oamenii de prin părţile Atlasului ca şi cei din ostrovul Thasos din Ciclade sunt lipsiţi de acest dar; aceia dorm fără visuri. La fel a fost Trasymedes, Cleon din Daulis, iar în vremile noastre preaînvăţatul francez Villanovanus, care în viaţa lui n-a visat niciodată. Aşadar, mâine la ceasul când aurora cea veselă va da la o parte vălurile întunericului cu degetele ei trandafirii, încearcă a te cufunda într-un vis adânc. Desparte-te de orice pornire a inimii: iubire, ură, nădejde sau teamă. Astfel marele prezicător Proteu, care se preschimba după voie în foc, în apă, în tigru, în balaur şi în alte întrupări felurite, nu putea să profeţească întâmplările viitoare decât reluându-şi înfăţişarea lui cea adevărată. Nici omul nu primeşte harul cerului şi puterea de a prezice, decât atunci când partea lui de dumnezeire (vovs [142] sau mens [143]) s-a liniştit şi s-a potolit în plin repaos, netulburată de patimi sau de simţăminte străine.

— Primesc, a răspuns Panurge. Cum ar fi bine să mă ospătez în astă-seară? Din belşug sau cu măsură? Nu întreb fără o pricină întemeiată; dacă nu mănânc bine, somnul meu nu face doi bani. Moţăi toată noaptea şi visurile îmi sunt tot atât de deşarte, ca şi burta.

— Să nu mănânci nimic ar fi mai bine, de vreme ce în celelalte zile nu te culci flămând, l-a sfătuit Pantagruel. Amphiarus, prezicătorul din vechime, cerea celor care caută oracole în vis să nu mănânce nimic în ziua aceea, iar vin, trei zile de-a rândul să nu bea. Eu nu te voi sili la un post atât de aspru, deşi credinţa mea este că omul sătul şi ghiftuit de mâncare anevoie se împărtăşeşte din harul celor sufleteşti; după cum nu pot să fiu nici de partea celor care îşi închipuiesc că, postind cu străşnicie vreme îndelungată, vor ajunge mai lesne în împărăţia cerurilor.

Adu-ţi aminte, cum tatăl meu Gargantua (al cărui nume cu evlavie îl cinstesc) ne povestea adesea, cât erau de lihode, de nesărate şi de sarbede – ca şi trupul şi scuipatul lor – scrierile acelor pustnici care cugetau pe nemâncate. Căci lucru anevoios este, ca mintea să-ţi rămână limpede şi întreagă, când trupul tânjeşte fără hrană. Pentru aceea doftorii şi filosofii ne arată, că puterile sufleteşti izvorăsc, se nasc, şi trăiesc din sângele arterelor, limpezit şi curăţat în minunata ţesătură de vase, care se află sub ventricolele creierului.

Să ne fie spre pildă acel înţelept care, socotind că va găsi în singurătate, departe de oameni, liniştea trebuincioasă pentru a cugeta, a chibzui şi a scrie, s-a pomenit înconjurat din toate părţile de câini care lătrau, lupi care urlau, lei care răgeau, cai care nechezau, elefanţi care mugeau, şerpi care şuierau, măgari care răcneau, greieri care ţârâiau, turturele care suspinau: era, cu alte cuvinte, tot atât de hărţuit, ca şi cum s-ar fi aflat în mijlocul bâlciului din Fontenay sau din Niorţ. Ajungând să flămânzească, maţele îi chiorăiau, vederea i se întuneca, vinele căutau să-şi tragă hrana din însăşi vlaga trupului, slăbindu-i puterile vii ale minţii şi lăsând să tânjească fiinţa trupească în care sufletul sălăşluieşte; pasărea pe care o ţii strâns în pumn, zadarnic se zbate, cu aripile prinse, să-şi ia zborul. În privinţa aceasta am putea să ne bizuim pe cuvântul lui Homer, părintele înţelepciunii, care ne povesteşte, că grecii n-au contenit a plânge de jalea morţii lui Patrocle, prietenul de nădejde al lui Achile, decât în clipa când li s-a făcut foame. Vintrele lor nu mai aveau de unde să stoarcă lacrimi! Omul istovit de nemâncare nici să plângă sau să lăcrimeze nu-i în stare. Să ţii cumpăna de mijloc cu dreapta măsură şi vei fi mulţumit. Fasole nu vei mânca, nici iepure, nici alte cărnuri; nici peşte, nici varză, nici alte bucate care ar putea să-ţi tulbure şi să-ţi ştirbească puterile sufletului. Aşa după cum oglinda, când îi e luciul umbrit de aburul răsuflării sau de ceaţa vremii de-afară, nu răsfrânge lămurit chipul pe care îl are dinainte, nici sufletul nu poate oglindi faţa visurilor prevestitoare, dacă e stânjenit sau tulburat de aburii şi miasmele mâncărurilor, din pricina nedespărţitei legături dintre trup şi suflet, care una sunt. Vei gusta, aşadar, câteva pere dulci şi zemoase, un măr de Courtpendu, prune de Tours şi o mână de cireşe din livada mea. Şi nu vei avea a te teme că visurile îţi vor fi mincinoase şi amăgitoare, cum credeau filosofii peripatetici că ar fi în toamnă, când oamenii mănâncă fructe mai multe decât în celelalte timpuri ale anului. Profeţii şi scriitorii vechi ne-au învăţat prin puterile tainei, că visurile zadarnice şi înşelătoare zac ascunse sub frunzele care cad la pământ; iar frunzele tocmai toamna se desprind de pe crengile lor. Puterea de viaţă, pe care în chip firesc o cuprinde din belşug rodul cel nou, prinde să fiarbă şi se însufleţeşte (cum ai văzut că mustesc strugurii sub teasc), dar după aceea se istoveşte şi piere. Şi vei bea apă rece din fântâna mea.

— Îmi va veni cam greu, a răspuns Panurge. Fie ce-o fi! Rămâne să mă ospătez mâine dimineaţă, după ce-oi visa. Voi ruga, aşadar, cele două porţi ale lui Homer să mă primească; pe Morfeu, Icelon, Fantasio şi Fobetor să mă ocrotească. Dacă îmi vor veni în ajutor şi îmi vor da la nevoie sprijinul lor, făgăduiesc să le ridic un altar vesel, pe perne de puf. Îmi pare rău că nu trăiesc în Laconia; m-aş duce la templul lui Ino, între Oetyl şi Talames, unde aş dormi fără grijă, cu vise bune şi frumoase. Apoi l-a întrebat pe Pantagruel:

— N-ar fi bine să pun sub căpătâi o creangă de dafin?

— Nu-i nevoie, a răspuns Pantagruel. E un eres. Să nu te iei după spusele unora ca Serapion, Antifon, Filocorus, Artemon ori Fulgenţiu. Sunt amăgiri. Nici în pielea de pe umărul stâng al crocodilului să nu crezi şi nici în cameleon (cu toată cinstea pe care o datorăm bătrânului Democrit). Nici în piatra de Bactriana, căreia i se mai spune şi eumetridă. Nici în cornul lui Hamon, cum numesc egiptenii acea nestemată de culoarea aurului, răsucită în felul unui corn de berbec, cum e fruntea lui Jupiter Hamonitul. (Spun unii, că purtând asupra ta o asemenea piatră, visurile îţi vor fi mai lămurite şi mai adevărate decât prevestirile oricărui oracol ceresc.) Mai adevărate îmi par cele ce-au scris Homer şi Virgiliu despre cele două porţi pe care le-ai amintit, punându-te sub ocrotirea lor. Poarta cea dintâi e de fildeş şi prin ea pătrund visurile tulburi, nelămurite şi amăgitoare, deoarece prin ivoriu, oricât de subţiat ar fi, văzul nu pătrunde. Cealaltă poartă e făcută din aşchii subţiri de corn şi prin ea trec visurile limpezi şi adevărate, fiindcă, prin ţesătura lor luminoasă şi străvezie ca unghia, se zăresc lămurit şi fără greş, toate lucrurile.

— Vrei să spui, a încheiat fratele Ioan (care se găsea de faţă) că visurile unui încornorat, cum o să fie Panurge cu ajutorul lui Dumnezeu şi al nevestei, sunt totdeauna drepte şi adevărate?