Capitolul XIV.

Visul lui Panurge şi tâlcul acestui vis.

A doua zi, către ceasurile şapte de dimineaţă, Panurge i s-a înfăţişat lui Pantagruel. Se mai aflau acolo Epistemon, fratele Ioan, Ponocrat, Eudemon, Carpalim şi alţii, care, văzându-l pe Panurge intrând, i-au spus lui Pantagruel:

— Iată pe visătorul nostru de visuri!

— Aceste cuvinte, a adăugat Epistemon, au fost odată la mare preţ şi au fost vândute scump fiilor lui Iacob.

Panurge a răspuns:

— Mai bine îl visam pe Guillot, birtaşul din Amiens! Am visat multe şi de toate, dar n-am priceput nimic. Se făcea că aveam o femeie tinerică, plăcută şi chipeşă pe cât se poate, care mă îngrijea şi mă răsfăţa ca pe un prunc. N-a fost de când lumea, un bărbat mai bucuros şi mai mulţumit decât mine. Mă mângâia, mă giugiulea, mă săruta, mă pieptăna, şi din joacă cum glumea, două corniţe îmi făcea şi fruntea mi-o împodobea. O rugam râzând, să mi le pună deasupra sprâncenelor, să le pipăi mai bine şi să le răsucesc frumos, nu cumva să râdă Momus de ele, cum a râs de coarnele boului. Ştrengăriţa, nepăsătoare la rugăminţile mele, mi le potrivea tot mai sus. Ceea ce îmi pare ciudat, e că nu simţeam nici o durere. Puţin după aceasta, nu ştiu cum s-a făcut, că m-am preschimbat într-o tamburină, iar ea în cucuvaie. În aceeaşi clipă m-am trezit din somn şi am sărit în picioare, zăpăcit, aiurit şi destul de necăjit. V-am pus dinainte tava cu visuri: poftă bună! Rumegaţi-le cum ştiţi. Hai la masă, meştere Carpalim!

— Oricât de puţină pricepere aş avea în tălmăcirea visurilor, a spus Pantagruel, eu aş crede că nevasta nu-ţi va pune coarne văzute, ca cele pe care le poartă satirii; ci, nesocotind credinţa ce-o datorează soţului, se va da altuia şi te va înşela. În privinţa aceasta, crede-mă, Artemidor vorbeşte lămurit. Nu te vei preschimba în tamburină, nici ea în cucuvaie, ci te va bate ca pe-o tobă şi te va fura, după cum e năravul cucuvaielor. Şi iată că visul ce-ai visat se potriveşte aidoma cu prevestirile cărţii lui Virgiliu. Vei fi înşelat, bătut şi furat.

Fratele Ioan a sărit şi el:

— Adevărat a grăit! Nevastă-ta, cu voie de la Dumnezeu, te va înşela şi vei purta cu cinste o pereche minunată de coarne. Hei! Hei! Uite-l pe seniorul de Cornibus! Domnul să te aibă în paza lui! Să ţii o predică frumoasă, iar eu îţi făgăduiesc să umblu cu căldăruşa printre credincioşi.

— Dimpotrivă, a spus Panurge, visul îmi arată că însurându-mă voi avea parte numai de bucurii, iar asupra mea se va revărsa cornul belşugului. Ai pomenit despre coarnele satirilor? Amen, amen, fiat, fiatur, ad differentiam papae. [144] Asemenea satirilor, voi fi gata oricând şi neostenit în dragoste, ceea ce mulţi doresc, dar puţini sunt cei învredniciţi de pronia cerească. Aşadar, având ceea ce le lipseşte bărbaţilor înşelaţi, nu voi purta coarne niciodată. De ce umblă să cerşească săracii? Fiindcă n-au acasă cu ce să-şi umple traista. De ce iese lupul din pădure? Să vâneze carnea pe care o râvneşte. Şi ce anume le îndeamnă pe femei să calce alături? E de prisos să vă mai spun. Mărturie stau toţi aprozii, judecătorii, advocaţii, preşedinţii şi tâlcuitorii preacinstitelor paragrafe de Frigidis et Maleficiatis.

Iertaţi-mă dacă o fi altminteri, dar eu cred că aţi căzut în greşeală, luând coarnele drept o podoabă a bărbatului înşelat. Diana nu le purta pe frunte, în chip de crai-nou? Şi nu se poate spune că o înşela bărbatul, fiindcă n-a fost măritată nicicând. Nu răstălmăciţi vorbele, dacă nu vreţi s-o păţiţi ca Acteon. Drăgălaşul Bachus poartă şi el coarne. Zeul Pan, Jupiter Hamonitul şi alţii de asemenea. îi înşală nevestele? Să fie Junona o târfă? Înseamnă să vorbiţi în metalepsă [145], adică daţi cuvintelor un alt înţeles. Când spui, de pildă, despre un prunc în faţa părinţilor lui, că e „copil de pripas”, sau „de mâna stângă”, înseamnă pe ocolite, dar prea lămurit, că bărbatul e un încornorat, iar nevastă-sa o deşănţată.

Aşadar, iată ce zic eu. Coarnele pe care mi le răsucea femeia mea, erau semnele belşugului şi ale tuturor bunătăţilor! Despre aceasta n-am nici o îndoială. Cât priveşte tamburina, ea înseamnă că voi fi vesel ca o urare de nuntă, mereu cântând, jucând şi chiuind. Voi fi un bărbat fericit. Iar nevastă-mea va fi nostimă şi cu picăţele, ca un pui de cucuvea.

Cine se-ndoieşte.

Să piară hoţeşte.

În spânzurătoare, Iarna viitoare!

— Am înţeles, a spus Pantagruel, dar mă gândesc din nou la visul ce ni l-ai povestit. La început te simţiseşi fără griji, răsfăţat şi fericit, apoi te-ai trezit din somn, mânios şi supărat, aşa-i?

— Da, a răspuns Panurge, fiindcă m-am culcat cu burta goală.

— O să se lase cu necaz şi cu supărare, după cât se vede. Ar trebui să ştii, că visul din care te trezeşti tresărind, furios şi speriat, nu înseamnă şi nu prevesteşte a bine. Arată boală lungă şi grea, racilă încuibată în miezul măruntaielor, primejdioasă, ascunsă şi rău-mirositoare. În timpul somnului, când după toate legile doftoricescului meşteşug, se îndeplineşte mai în voie lucrarea mistuirii, boala prinde putere şi iese la iveală. Frământarea ei îţi tulbură odihna, iar simţurile stârnite suferă şi caută apărare. O vorbă înţeleaptă spune, că nu-i bine să răscoleşti un cuib de viespi, nici să tulburi apa mlaştinii, nici să trezeşti din somn leul care doarme. Visul nu prevesteşte a bine, fiindcă de câte ori în somn sufletul omului presimte nenorocirea care îl aşteaptă, năpasta nu întârzie să se arate, cu tot alaiul ei de supărări. Astfel a fost visul de spaimă al Hecubei şi aşa a visat Euridice, nevasta lui Orfeu, despre care Enius ne spune că s-a trezit din somn înfricoşată. Hecuba, după pieirea lui Priam, şi-a visat copiii ucişi, iar ţara ei nimicită. Euridice, la puţină vreme după visul ei, s-a sfârşit de-o moarte tristă. Tot astfel Enea, visând că vorbeşte cu umbra lui Hector, s-a trezit din somn buimac şi săgetat de spaimă; în noaptea aceea căzuse Troia, prădată şi mistuită de flăcări. Altă dată i-au apărut în vis zeii ocrotitori ai neamului său, penaţii, iar el s-a smuls din somn, îngrozit; a doua zi a avut de înfruntat pe mare o furtună cumplită. Turnus, aţâţat de o arătare a furiilor din infern să pornească război împotriva lui Enea, s-a deşteptat cuprins de o aprigă mânie, iar după îndelungate deznădejdi a fost ucis de acelaşi Enea. Aş putea să mai amintesc alte o mie de pilde. Vorbeam despre Enea. Fabius Pictor spune, că toate câte i s-au întâmplat în viaţă, ca şi cele pe care le-a întreprins el însuşi, n-au fost decât prevestiri ale unui vis pe care îl avusese. Judecata minţii întăreşte temeinicia acestor pilde. Somnul şi odihna sunt daruri şi îngăduinţe ale cerului, cum ne învaţă filosofii şi ne încredinţează poeţii:

Ceasul fericit când somnul, dar al cerurilor, dulce, Omului trudit i-aşterne patul moale, să se culce.

Sfârşindu-se însă în mânie şi supărare această dulce odihnă, numai jale şi nenorocire vor urma după trezire. Căci odihna va fi neodihnă şi darul va fi în zadar, nu de la zei venind, ci de la diavolul însuşi. Aşa cum un gospodar, aşezându-se la o masă îmbelşugată şi cu poftă mâncând, s-a ridicat deodată speriat, lăsând bucatele abia începute şi luând-o la fugă. Dacă n-ai cunoaşte pricina acestei spaime, ai rămâne mirat. Ce s-a întâmplat însă? Slugile dăduseră buzna în odaie, strigând că arde casa; hoţii tăbărâseră în curte şi copiii ţipau că îi omoară. Atunci omul şi-a lăsat prânzul şi a sărit să dea porunci şi să se apere. Îmi amintesc, că masoreţii şi cabaliştii, tâlcuitorii Sfintelor Scripturi, învăţându-ne cum am putea ajunge să cunoaştem adevărul cu privire la prevestirile îngerilor (fiindcă de multe ori geniul răului ia înfăţişarea unui arhanghel al luminii), ne arată că deosebirea dintre ei e aceasta: îngerul bun şi mângâietor ne înfricoşează la început pentru a ne dărui după aceea liniştea şi mulţumirea, pe când îngerul viclean şi ispititor, mai întâi ne încântă, ca să ne lase apoi tulburaţi, înrăiţi şi nefericiţi!