Capitolul XV.

Apărarea lui Panurge şi cabala mănăstirească despre afumături

— Dumnezeu să aibă în paza lui pe cei ce bine văd, dar nu aud, a spus Panurge. De văzut vă văd, dar nu vă aud, nici nu înţeleg ce spuneţi. Când flămânzeşti, n-ai timp de poveşti. Doamne, Doamne, îmi vine să urlu de foame! M-am silit şi m-am anevoit peste puteri. Nici cel mai isteţ coţcar din lume n-o să mă facă să mă mai apuc de visuri, până la anul. Ei drăcie cu pălărie! S-a mai pomenit aşa ceva vreodată, să rămân nemâncat? Frate Ioane, hai la masă! După ce m-am săturat bine la prânz şi mi-e burta plină-plinuţă, aş mai putea, la nevoie, să nu pun nimic în gură, până spre seară; dar să mă culc fără să cinez, nu se poate! Ptiu, drace! Asta-i ruşinea ruşinilor! Ziua i-a fost lăsată omului să-şi vadă de treburi, să umble şi să robotească, iar pentru înlesnirea lucrărilor sale i-a fost pusă la îndemână lumina vie şi limpede a soarelui. Amurgul coboară şi-o stinge cu-ncetul, şoptind pe-ndelete: „Băiete, ai fost de ispravă şi îndestul te-ai trudit”. Ceasurile muncii se încheie cu noaptea, iar omul se-aşază tihnit să-şi întremeze puterea, cu pâine bună, cu mâncare bună şi cu vin bun. Iar după câteva clipe de răgaz se lasă somnului, ca a doua zi de dimineaţă, bucuros şi sprinten, să-şi ducă munca lui mai departe. Aşa fac şi şoimarii: după ce şi-au săturat zburătoarele, nu le aruncă asupra vânatului cu guşa plină, ci le dau răgaz să-şi mistuie hrana. De aceea, papa cel înţelept, care a rânduit posturile, ne-a poruncit să ajunăm până la al patrulea pătrar al zilei, după care ni-e îngăduit a ne ospăta în voie.

În vremile de demult, oamenii prânzeau mai rar, afară bineînţeles de popi şi de călugări, care nici altminteri nu au altă treabă; pentru ei orice zi e sărbătoare şi trec, cum spune zicătoarea mănăstirească, demissa admensam, de la slujbă la drujbă. Nu lasă să se răcească bucatele, până vine stareţul; îl aşteaptă mestecând. Să vie când o pofti; n-or să-şi strice, de hatârul lui, obiceiurile! În schimb, seara, toată lumea se aşeza la masă, în afară de câţiva zăpăciţi, cu gândul aiurea. Cinau, fiindcă vorba caena înseamnă un lucru de obşte, împărtăşit de toţi. Toate acestea îţi sunt cunoscute, frate Ioane. Hai la masă, prietene, să ne ospătăm! Dracul să mă ia, latră câinele foamei în mine! Am să-i dau să înfulice o strachină cu ciorbă, să-l potolesc, cum a făcut Sibila cu Cerber. Ţie ştiu că-ţi place zeama de legume noi; eu mă dau în vânt după o ciorbă cu bucăţele de arător, afumat cu nouă rugăciuni şi dreasă cu foi de dafin.

— Am priceput, a răspuns fratele Ioan. Vorbirea ta cu subînţelesuri ai ciugulit-o din bucătăria noastră călugărească. Arătorul e un bou care a tras la plug; afumat în nouă rugăciuni înseamnă că s-a frăgezit de ajuns. Pe vremea mea, cucernicii părinţi ai bisericii, urmând o veche rânduială a Cabalei, nescrisă, ci trecută din mână în mână de-a lungul anilor, când se sculau pentru utrenie, se pregăteau sufleteşte înainte de slujbă cu o deosebită grijă. Umblau la umblătoare, scuipau în scuipătoare, tuşeau în tuşitoare, se scăldau în scăldătoare, căscau în căscătoare şi vorbeau în vorbitoare, ca nimic necurat şi nici o spurcăciune să nu rămână în cugetul lor, mergând la biserică, îndeplinindu-le pe acestea, intrau cu smerenie în sfântul paraclis (cum se numea, în graiul lor de taină, bucătăria) şi, cu toată evlavia, aveau grijă să fie puse la fiert, fără întârziere, bucatele pentru prânzul fraţilor, întru Domnul Isus Cristos monahi. Nu pregetau să aprindă ei înşişi focul sub cratiţa cea mare. Şi fiindcă, după cum se ştie, utrenia are nouă rugăciuni; cu cât cucernicii monahi se sculau mai de dimineaţă, cu atât, bolborosind buchiile, pofta de mâncare le sporea şi setea li se lămurea, cu mult mai bine decât în timpul slujbelor numai cu una sau două rugăciuni. Şi cu cât se sculau mai devreme cu atât puneau mâncarea la foc mai degrabă.

Mult la foc stătea, bine se frigea; Bine se frigea, mult se frăgezea.

. Dinţii nu-i tocea, pe limbă se topea şi uşor se mistuia. Gândul cel dintâi, ca şi ţinta cea din urmă a ziditorului a fost, ca omul să nu mănânce pentru a trăi, ci să trăiască pentru a mânca, întrucât pe lumea aceasta numai o viaţă are. Panurge, hai la masă!

— Te-am ascultat cu toată luarea-aminte, berbec mănăstiresc şi cabalistic, a spus Panurge. Ai socotit după socotelile mele. Capetele şi dobânda le iert; mă mulţumesc cu frumoasa cuvântare ce-ai ţinut despre tainele bucătăriei şi ale cabalei mănăstireşti. Hai, Carpalim! Frate Ioane, bârneţul pântecului meu, să mergem la masă! Bunii mei seniori, la revedere. Visurile mi-au făcut sete. Să mergem!

Abia rosti Panurge aceste cuvinte, când Epistemon s-a pornit să vorbească:

— E un lucru prea obişnuit şi la îndemâna oricui, să tălmăcească şi să prezică nenorocirile altora. Mai puţini sunt aceia care îşi prezic şi îşi tălmăcesc propria lor nefericire. Aşa m-a lămurit cu înţelepciune pilda lui Esop, care zicea că fiecare dintre noi se naşte cu o desagă pe umăr: în traista dinainte îngrămădim cusururile şi nevoile altora, ca să le avem necontenit sub ochi, iar în traista dinapoi nevoile şi cusururile noastre, ca noi nici să nu le vedem, nici să nu le auzim, ci să le audă şi să le vadă numai aceia pe care cerul i-a învrednicit cu harul lui.