Capitolul XIX.

Cum l-a îndemnat Pantagruel pe Panurge să ceară sfatul unui mut.

Pantagruel a tăcut câtva timp, cufundat într-o adâncă gândire, apoi i-a spus lui Panurge:

— Ai căzut în ispita duhului celui rău, dar ascultă. Am citit că în vremile de demult, prevestirile cele mai drepte şi mai adevărate nu se scriau şi nici prin viu grai nu se rosteau. Se înşelau de multe ori chiar aceia care păreau a fi mai pătrunzători şi mai isteţi: greşeau, fie din pricina cuvintelor nelămurite şi cu două înţelesuri, fie din pricina unor răspunsuri prea scurte. Oracolul cel mai adevărat şi mai drept era socotit cel arătat prin semne. Aşa credea şi Heraclit. Aşa profeţea Jupiter din Amon şi Apolo printre asirieni.

Aceştia şi-l închipuiau cu o barbă lungă, înveşmântat ca un bătrân împovărat de ani, iar nu gol, tânăr şi fără barbă, ca grecii. Să folosim deci acest mijloc şi să cerem prin semne sfatul unui mut.

— Mă învoiesc, a răspuns Panurge.

— Dar, a vorbit mai departe Pantagruel, acel mut va trebui să fie şi surd din naştere, căci mutul cel mai nestricat la suflet e acela care nici n-a auzit vreodată.

— Cum vine asta? a întrebat Panurge. Dacă e adevărat, că omul nu începe a vorbi până nu aude vorbind pe altul, te-aş pofti să te gândeşti la o presupunere foarte încurcată. Dar s-o lăsăm baltă. Nu ştii ce-a scris Herodot despre cei doi copii închişi într-o cuşcă la porunca lui Psametic, regele Egiptului, şi crescuţi în cea mai desăvârşită tăcere? După o trecere de vreme, ei au rostit cuvântul becus, ceea ce în limba frigiană înseamnă „pâine”.

— Nimic nu-i adevărat din toate acestea. E o greşeală a spune că graiul ne-a fost dat din fire. Vorbirea s-a născut din voinţa şi buna înţelegere a popoarelor. Glasurile, cum le numesc dialecticienii, nu spun nimic de la sine, fără cuvintele în care se înveşmântă gândirea. Nu fac o asemenea susţinere fără temei. Bartolo povesteşte că pe vremea lui trăia la Euguba un oarecare messer Nello Gabrielis, care întâmplător asurzise. Totuşi, după mişcarea buzelor şi prin semne se înţelegea cu orice italian care-i vorbea. Am mai citit în scrisoarea unui cronicar învăţat, că Tiridat, regele Armeniei, a venit la Roma pe timpul lui Neron. Acesta l-a primit cu mare alai şi cu strălucite serbări, pentru a-i câştiga prietenia statornică faţă de Senatul şi poporul roman. Toate frumuseţile şi minunăţiile oraşului i-au fost arătate şi despre toate a primit lămuriri. La plecare, împăratul l-a încărcat cu daruri de mare preţ, iar pe deasupra l-a rugat să-şi aleagă ce i-a plăcut mai mult din ce-a văzut, făgăduindu-i să-i dea orice îi va cere. Regele i-a cerut un măscărici pe care îl văzuse la teatru. Nu înţelesese nici un cuvânt din ce spunea, dar pricepuse tot, numai din semnele şi strigătele lui. Zicea Tiridat că, având sub stăpânirea sa neamuri cu graiuri deosebite, era nevoit să se folosească de tălmaci pentru a le asculta şi a le răspunde. Măscăriciul însă putea să-i înlocuiască pe toţi, căci se pricepea atât de bine să-şi arate gândurile prin semne, încât parcă degetele lui vorbeau! Totuşi, eu aş zice să alegi un surd din naştere, ca semnele şi mişcările mâinilor lui să fie nemeşteşugite şi fireşti, iar nu ticluite, potrivite dinadins sau prefăcute. Mai rămâne să hotărăşti, dacă vrei să ceri sfatul unui bărbat sau al unei femei.

— Aş alege bucuros o femeie, dar mă tem de două lucruri. Mai întâi că femeile, orice ar vedea şi orice ar gândi, se duc numaidecât cu închipuirea spre sfintele porţi ale cetăţii Ithyfalusului. Orice semne şi mişcări ale mâinilor ai face, ele cred că e vorba despre o poftire a dulcii împreunări. Tălmăcindu-le pe toate în graiul dragostei, o femeie prea lesne ne-ar putea duce în greşeală. Aminteşte-ţi ce s-a întâmplat la Roma, în al două sute şaizecilea an de la întemeierea ei. Un tânăr patrician a întâlnit pe muntele Celion, o matroană cu numele Verona, surdă şi mută din naştere. Necunoscând beteşugul de care suferea, a întrebat-o dacă n-a întâlnit pe drum oarecare senatori? Matroana, neauzind ce-i spunea, şi-a închipuit că-i cere ceea ce, de obicei, un tânăr doreşte de la o femeie. Tot prin semne (care în dragoste sunt mai grăitoare şi mai ispititoare decât vorbele) l-a poftit la ea acasă, unde i-a dat a înţelege, tot pe muteşte, cât de mult îi plăcea să vorbească fără cuvinte. În al doilea rând, fiindcă femeile nici nu se mai ostenesc să răspundă la semnele pe care li le facem, ci numaidecât se lasă pe spate, voind să ne arate astfel, cât sunt de grăbite să ne fie pe plac. Şi chiar dacă dau întrebărilor noastre un răspuns prin alte semne, acestea sunt atât de deşucheate şi de deşănţate, încât ne dau a înţelege că tot la dragoste le duce gândul. Ţi-aduci aminte de sora Bucădulce de la mănăstirea Brignole, care, rămânând grea cu tânărul egumen don Roydimet şi ajungând ca starea ei să fie ştiută, a fost chemată de maica-stareţă şi mustrată pentru nelegiuirea ce săvârşise. Păcătoasa s-a dezvinovăţit, spunând că n-a fost cu învoirea ei, ci fratele Roydimet a luat-o prin silnicie. Stareţa a întrebat-o: – „Nemernico, de ce n-ai strigat? Ţi-am fi sărit în ajutor”. Sora a răspuns că n-a îndrăznit să tulbure liniştea dormitorului, unde maicile n-aveau voie să vorbească. – „De ce n-ai făcut un semn măcar, vecinelor tale de pat? a întrebat-o stareţa. – „Le-am făcut semn cu dosul, cât am putut, dar niciuna n-a venit să mă scape!” a răspuns sora. – „Şi de ce n-ai venit îndată după aceea să mi te plângi, arătând purtarea ticăloasă a siluitorului? Eu, în locul tău, aşa aş fi făcut ca să-mi dovedesc nevinovăţia”. Bucădulce a răspuns: – „Fiindcă, temându-mă că voi rămâne în păcat cu blestemul cerului asupră-mi şi voi muri pe loc nedezlegată, m-am spovedit părintelui Roydimet, când da să plece. Iar părintele, m-a pus să jur întru iertarea păcatului, că nu voi vorbi niciodată despre cele întâmplate. Păcatul meu ar fi fost neasemănat mai mare, dacă aş fi nesocotit taina spovedaniei. Dumnezeu şi îngerii nu m-ar fi iertat. Flăcările cerului ar fi mistuit mănăstirea şi noi toate ne-am fi prăbuşit în adâncul genunei, cu Dathan şi Abiron.”

— Acestea nu sunt lucruri de râs, a spus Pantagruel. Ştiu bine, că orice călugăr mai amarnic se teme să nu calce poruncile lui Dumnezeu, decât rânduielile mănăstirii. Aşadar, te sfătuiesc să alegi un bărbat: pe Nasdecapră, care mi se pare potrivit, fiind surd şi mut din naştere.