Capitolul XVIII

Cum au tălmăcit Pantagruel şi Panurge în chip felurit stihurile ghicitoarei

După ce au adunat frunzele de pe jos, Epistemon şi Panurge s-au întors la curţile lui Pantagruel, pe jumătate bucuroşi, pe jumătate supăraţi. Bucuroşi de întoarcere şi supăraţi din pricina drumului înglodat, plin de pietre şi părăsit. Povestindu-i lui Pantagruel cele păţite şi vorbindu-i despre purtarea ciudată a babei, i-au pus dinainte frunzele de sicomor, pe care cu trăsături subţiri erau scrise stihurile. Pantagruel le-a citit şi i-a spus lui Panurge, oftând:

— Soarta ţi s-a lămurit. Prevestirea ghicitoarei din Panzust întăreşte întru totul ceea ce au spus deopotrivă hexametrii lui Virgiliu şi visul pe care l-ai avut. Nevastă-ta necinste îţi va purta; te va înşela şi se va da altuia, cu care va rămâne grea; îţi va fura o parte din avut, te va bate şi-ţi va frânge oasele.

— Te pricepi în tălmăcirea profeţiilor, cum ştie să citească mâţa în calendar, a spus Panurge. Te rog să mă ierţi că ţi-o spun, dar prea rău m-ai supărat. Adevărul-adevărat e altul. Iată înţelesul acelor cuvinte. Baba zice aşa: După cum nu ajungi la boabe dacă nu scuturi păstăile, tot astfel bărbăţia şi vrednicia mea nu vor ieşi la lumină decât însurându-mă. De câte ori nu te-am auzit spunând, că pe om numai când îl pui la treabă îl cunoşti, şi numai îndeplinirea unei slujbe scoate la iveală ce-i în burta lui, arătându-ţi cât preţuieşte. Altminteri însuşirile lui rămân nevăzute ca, în păstaia lor, boabele pline. Acesta e tâlcul celor două stihuri dintâi.

Celelalte două spun, că femeia mea va rămâne grea (dăruindu-mi cea mai mare fericire în căsnicie), dar nu cu mine. Ei, Doamne iartă-mă, mai lămurit nici nu se poate! Va rămâne grea cu un copilaş dolofan, pe care îl va naşte spre bucuria mea. Mititelul de el, mi-e drag de pe acum! N-o să fie supărare ori necaz, care să nu-mi treacă văzându-l cum zburdă şi auzindu-l cum gungureşte în graiul lui copilăresc! Binecuvântată să fie baba! Am să-i fac o leafă bună la Salmigondin, nu întâmplătoare ca a diacilor nepricopsiţi, ci statornică şi aşezată, ca a doftorilor mari şi a dascălilor învăţaţi. Cum adică? Aţi vrea ca nevastă-mea să mă poarte pe mine însumi în pântecele ei? Să mă zămislească şi să-mi dea naştere ca unui al doilea Bachus? Acela da, a venit pe lume de două ori, născut şi renăscut, ca Hipolit şi Proteu; o dată de Tetis şi a doua oară de mama filosofului Apolo. (Aşa au fost cele două Palicii de lângă apa Simethosuhii din Sicilia.) Nevasta lui Bachus l-a purtat în pântece pe soţul ei, reînnoind vechea palintochie [146] a megarienilor şi palingeneza [147] lui Democrit. E o erezie! Nici nu vreau să aud vorbindu-se despre ea! A treia pereche de stihuri zice: Ţi se va ascunde, pupându-te în bot. Dumneavoastră le tălmăciţi aşa, că mă va prinde în mrejele dragostei spre a mă fura. Mie vorbele îmi plac, dar în alt înţeles. Poate că prietenia pe care mi-o purtaţi vă face să vedeţi lucrurile de-a-ndoaselea, uitând că iubirea adevărată, cum spun scriitorii, nu-i lipsită de teamă şi de ascunzişuri. Voi înşivă (precum socot) când vorbiţi despre furtişag, s-ar cuveni să vă gândiţi ca poeţii latini şi cei mai vechi, la dulcele frupt al dragostei, care în taină şi pe furiş se culege, după cum Venus însăşi doreşte. Mai staţi să întrebaţi pentru ce? Fiindcă trebşoara aceea, săvârşită pe negândite, hoţeşte, între două uşi, sub o scară, după o perdea sau pe un butuc răsturnat, mai multă plăcere îi face zeiţei din Cipru, decât în văzul lumii la lumina zilei, sub un polog străveziu, între perdele aurite, cu burta plină şi cu răgazuri îndelungi, vânturând un evantaliu de mătase sau gonind muştele cu un pămătuf de pene, pe când iubita se scobeşte în dinţi cu un pai smuls din saltea. Aţi vrea să mai spuneţi, că mă va fura pupându-mă în bot, cum sorbi stridiile, sau cum femeile din Cilicia (după spusa lui Dioscorid) culeg seminţele de rodie? Mare greşeală! Cine fură, nu pupă! Înhaţă! Pune mâna, nu umblă cu dulceţuri! Stihurile din urmă spun că nevastă-mea mă va tunde, dar nu chiar de tot. Ce grijă drăgălaşă pentru chica mea! Dumneavoastră tălmăciţi aşa, că mă va bate şi mă va lăsa ca şi mort. Vorbe în vânt! Rogu-vă să vă înălţaţi cu gândul mai presus de cele pământeşti şi să chibzuiţi mai bine asupra marilor taine ale firii.

Singuri cădeţi în greşeală şi voi înşivă vă osândiţi, răstălmăcind în chip vinovat prevestirile ghicitoarei înzestrate cu sfântul duh chiar dacă (să zicem) nevastă-mea, după îndemnul diavolului, ar vrea să-mi joace un renghi şi să mă facă de râs, punându-mi coarne, furându-mă şi încercând să mă bată nu-şi va putea îndeplini gândul şi nu va merge până la capăt: adică nu mă va tunde de tot, ci numai cât trebuie, ca să-mi stea bine. Mă întemeiez pe cele ce mi-a spus o dată fratele Artus, zis Curdefier, într-o luni de dimineaţă, pe când mâncam împreună dintr-o strachină cu perişoare. Ploua, dacă mi-aduc bine aminte. Dumnezeu să-l ţie. Cică la începutul lumii, sau nu multă vreme după aceea, femeile, ca să se răzbune pe bărbaţii lor, au uneltit între ele să-i jupoaie de vii, începând cu ceea ce le plăcea mai mult. O, biată slăbiciune femeiască! Dar, de şase mii de ani încoace, n-au izbutit decât să întoarcă pe dos un te-miri-ce de tot hazul! Aşa înţeleg eu profeţia, că nevastă-mea nu mă va tunde de tot. Mă învoiesc, măria-ta, cu plăcere!

— Dar de ce nu spui, i-a tăiat vorba Epistemon, că baba, văzând cum arde lemnul în foc fără să trosnească, a ţipat o dată cu glas înspăimântat? Ştii prea bine, că acesta e un semn de rea prevestire şi de mari nenorociri, cum arată Properţiu, Tibul, Eustaţiu şi atâţia alţii.

— Alţi măgari mai ştii? Nişte dezmetici ca toţi poeţii şi nişte zănatici ca toţi filosofii; cu mintea plină de aiureli, ca şi poezia şi filosofia lor.