Capitolul XLI.

Bridoye povesteşte păţania unui împăciuitor de pricini

— În această privinţă îmi amintesc, a vorbit mai departe Bridoye, că pe vremea când învăţam legile la Poitiers, sub brocadium juris [176], trăia la Semerve un oarecare Perrin Dendin, gospodar de ispravă, plugar harnic, cântăreţ în strană şi om de cuvânt, cam tot atât de vârstnic ca cel mai bătrân dintre dumneavoastră. (Spunea că apucase în tinereţe marele şi înţeleptul Conciliu din Latran, cu pălărie roşie în cap, alături de soţia dumnealui, Pragmatica Sancţiune, înveşmântată în mătase liliachie şi cu mătănii groase din boabe de chihlimbar.) Acel bărbat de nădejde descurcase el singur mai multe pricini decât întreaga curte de la Poitiers, cu judecătorii din Monsmorillon şi Parthenay la un loc. Era bine cunoscut şi mult preţuit în toată împrejurimea. Nu se isca o pricină de ceartă sau vreo neînţelegere în Chauvigny, Nouaille, Croutelles, Aisgne, Leguge, la Motte, Lusignan, Vivonne, Mezeaulx, Estable şi în alte părţi, care să nu ajungă în faţa lui la judecată. În toate hotăra cu putere deplină, deşi nu era om de legi, ci numai om cumsecade. Nu se tăia un porc în toată vecinătatea, fără să-i sosească acasă, plocon, toba şi cârnaţii. Nu trecea o zi de la Dumnezeu, să nu se ţină un ospăţ, o nuntă, un botez, o cumetrie sau o petrecere la crâşmă după lehuzie; în cinstea împăcării, fireşte, căci, după ce părţile cădeau la învoială, împăciuitorul nu uita să-i strângă pe toţi laolaltă şi îi îndemna să închine un pahar-două, în semn de mulţumire şi de bună înţelegere. Perrin Dendin avea un fiu, pe Tenot, flăcău voinic şi chipeş, prietenos, aş putea să spun ca şi taică-său. Tenot Dendin râvnea şi el să judece neînţelegerile dintre oameni, fiindcă după cum ştiţi: Saepe solet similis filius esse patri [177]. Îi plăcea să se numească singur: împăciuitor de pricini. Se dovedise altminteri îndeajuns de isteţ şi de harnic. Cum auzea, sau numai bănuia, că s-a iscat undeva vreo ceartă, se şi înfăţişa s-o descurce. Fiindcă: qui non laborat non manige ducat [178]. A greşit însă o dată destul de rău; şi de atunci nimeni nu-l mai punea judecător, oricât de neînsemnată ar fi fost pricina. Astfel, în loc să împace oamenii, mai mult îi învrăjbea; în loc să-i potolească, mai amarnic îi stârnea. Ştiţi, domnilor, că sermo datur cunctis, animi sapientia paucis [179]. Iar hangiii din Semerve spuneau că de pe urma lui nu mai vindeau, tot anul, nici atât vin cât se bea altădată într-o jumătate de zi la o împăciuire de-a lui taică-său.

Tenot i s-a plâns părintelui său, vorbind cu amărăciune despre răutatea oamenilor vremii, şi adăugând că dacă mai demult lumea ar fi fost tot atât de certăreaţă, de pornită şi de îndărătnică, nici el, Perrin Dendin, n-ar fi ajuns la acea faimă de împăciuitor fără greş, de care se bucura. Băiatul a păcătuit grăind astfel, căci nu li-e îngăduit copiilor a judeca pe părinţii lor. – „N-ai luat-o din loc cum trebuie, a spus Dendin fiului său.

Când ai pe oportet [180] în faţa, Să joci aşa cum te învaţă.

Uite unde-i buba. Nu izbuteşti să împaci pe împricinaţi! Şi ştii de ce? Fiindcă iei în mână pricinile cât sunt prea crude, adică necoapte. Eu, în schimb, pe toate le descurc. Ştii pentru ce? Pentru că aştept să se dospească bine şi să se coacă! Dulcior est fructus, post multa pericula ductus [181]. E o vorbă care spune, că treaba felcerului e mai uşoară către sfârşitul bolii, decât la începutul ei. Fiindcă, vezi tu, până să vină doftorul, boala şi-a făcut mendrele, şi se apropie de capătul ei. Pricinile aşijderea, se istovesc de la sine, când împricinaţilor nu le mai rămâne nici un ban în pungă şi au ostenit a se mai război între ei. Deficiente pecu, deficit omne, nia [182]. În clipa aceea, nu mai lipseşte decât unul care să mijlocească înţelegerea, precum peţitorul nunta, ducând vorbele de la o casă la alta şi punând la cale împăciuirea celor învrăjbiţi, cruţându-i fiecăruia ruşinea de a se spune despre el că a închinat cel dintâi steagul şi că s-a dat bătut, fiindcă ştia că n-are dreptate şi simţea că i se scufundă corabia. Şi iată că se arată Dendin! Multdorit şi binevenit, ca sarea în bucate! Atunci soseşte ceasul meu! Norocul meu! Culesul! În felul acesta, fătul meu, aş putea să mijlocesc pacea, sau cel puţin un răgaz de luptă, între marele nostru rege şi veneţieni, între împărat şi helvetici, între englezi şi scoţieni, între papa şi cetatea Ferrarei. Aş merge şi mai departe, cu ajutorul lui Dumnezeu: aş împăca pe turci cu sofioţii, pe tătari cu moscoviţii. Ai priceput? Aş aştepta să-i prind la acel impas, când şi unii şi alţii ar fi sătui de războaie, când le-ar fi goală visteria şi pungile supuşilor stoarse, când şi-ar fi vândut bunurile şi şi-ar fi zălogit moşia, când li s-ar fi isprăvit merindea şi şi-ar fi împuşcat toţi plumbii. Atunci, mama lui Dumnezeu! De voie, de nevoie s-ar opri să mai răsufle şi, vrând-nevrând, şi-ar înfrâna neînfrânarea. Cum ne învaţă gloss. XXXVI d. c. şi quando:

Odero şi potero; şi non, invitus amabo [183].