Capitolul XLII.

Cum se nasc pricinile şi cum ajung să se coacă

— Iată de ce, a spus Bridoye, amân şi lungesc pricinile, aşteptând, ca şi dumneavoastră, domnilor, să se coacă formele şi să se pârguiască bine dovezile din saci. Orice pricină, la începutul ei mi se pare, ca şi dumneavoastră, domnilor, nelămurită şi şchioapă. Aşa cum puiul de urs, când se naşte, n-are nici labe, nici piele, nici păr, nici cap, ci e numai un boţ de carne, fără chip şi fără nume. Abia după ce, cu răbdare de mamă, ursoaica se apucă să-l lingă, ursuleţul începe să semene cu ceea ce se cuvine să fie. Aşa văd eu, ca şi dumneavoastră, domnilor, că vin pe lume pricinile: fără cap şi fără picioare, neîmplinite şi neînchegate, ca ciozvârta de urs la naştere. Dar, după ce sunt toate părţile bine linse, întinse şi prelinse, unse, tunse şi pătrunse, labele încep să crească, iar dobitocul mişcă din urechi. Cum spune gloss. fiem q. I c. Paulus: Debile principium melior fortuna sequetur [184]. Aşa şi dumneavoastră, domnilor, cu toţi portăreii, aprozii, procurorii, advocaţii, ipistaţii, notarii, scriitorii şi judecătorii fără scaun, de quibus tit. est lib. III C, pipăiţi necontenit buzunarele împricinaţilor şi, având grijă să le lingeţi pungile, puneţi pricinii nou-născute labe, cap, gheare, dinţi, vine, muşchi şi sânge: adică umpleţi sacii! Qualis vestis erit, talia corda gerit [185]. Adică în această privinţă sunt mai fericiţi împricinaţii decât împărţitorii de dreptate, fiindcă beatius est dare quam accipere [186]. Astfel pricina creşte, frumoasă şi bine împlinită, cum spune gloss. canonice: Accipe, sume, cape, sunt verbaplacentia papae [187]. Mai lămurit spune Alber. de Ros: Roma manus rodit, quas roderenon valet, odit. Dantes custodii, non dantes spernit et odit [188]. De ce? Ad praesens ova, cras pullis sunt meliora [189].

— Foarte bine. Dar ce faci cu pricinile de furt şi tâlhărie, când vinovatul a fost prins flagrante crimine [190]?

— Ca şi dumneavoastră, domnilor, a răspuns Bridoye. Cer părţii păgubite să doarmă una-bună, înainte de a se înfăţişa la judecată, aducând despre aceasta cuvenita dovadă, întărită după toată rânduiala legii. Quandoque bonus dormitat Homeru [191]. La dovada aceasta vine de se mai alătură încă una.

Fiecare hârtie naşte altă hârtie, iar sacul creşte, ca ochiurile cu care se împletesc zalele. Şi până la urmă pricina se întregeşte în toate părţile ei, rotunjită, închegată şi bine-mplinită. Atunci, domnilor, scot zarurile! Aşa m-am deprins, şi lucrurile au ieşit totdeauna bine, ca după cea mai bună chibzuială. Mi-aduc aminte de-o întâmplare. În tabăra de la Stockholm un gascon, anume Gratianauld, de felul lui din Sainsever, pierduse toţi banii la cărţi şi, bineînţeles, era foarte necăjit din această pricină, căci, după cum ştiţi, pecunia est alter sanguis, vita hominis et optimus fidejussor în necessitatibus [192]. Părăsind jocul, a strigat cu glas puternic în faţa soţilor săi de luptă: – „Pao cap de bious, hillotz, que mau de pipe bous tresbyre! ares que pergudes şont las miesbingt et quouatre baguettes ta pla donnerindics, trucs et patacts. Sein degun de bous aulxqui boille truquar ambe iou a bels embis?” [193] Nerăspunzându-i nimeni, a trecut în tabăra nemţească şi a răcnit la fel, poftindu-i pe toţi să se bată cu el. Dar nemţii i-au răspuns aşa: – „Der Guascogner thut sich us mitteim ieden zu schlagen, ober er ist geneigter zu staelen; darumb, liben frauwen, hend serg zu inuerm hausraut” [194]. Nici dinspre partea aceasta n-a ieşit vreunul să se bată. Gasconul s-a îndreptat atunci, sărind şi ţopăind, spre tabăra pedestraşilor franţuji, cărora le-a strigat aceeaşi chemare voinicească la bătaie. Nu i-a răspuns nimeni. Văzând aşa, gasconul s-a lăsat păgubaş. S-a culcat frumos la marginea taberei, lângă cortul cavalerului Cristian de Crisse, şi a adormit.

În vremea aceasta, un alt ostaş, care de asemeni îşi pierduse argintii la cărţi, a ieşit pe câmp cu sabia scoasă, zor-nevoie să se bată cu gasconul, ca doi mofluzi ce erau amândoi. Ploratur lacrymis amissa pecunia veris [195]. Căutându-l prin toată tabăra, l-a găsit dormind. L-a scuturat de umeri şi i-a strigat: – „Ei scoală, voinice! Sus, flăcăule, să vedem, care pe care? Hai, lua-te-ar naiba, să-ţi arăt că nu mi-e sabia mai scurtă decât frigarea ta!” Gasconul, buimac de somn, i-a răspuns: – „Cap de Saint Arnaud, quau seys tu, qui me rebeilles. Que mau de taoverne te […] cap de Guascoigne, tapla dormie iou, quond aquoest tacuainme bingut estee” [196]. Francezul l-a stârnit încă o dată să se bată, dar gasconul i-a spus: „He, păureţ, iou te esquinerie ares que son pla reposat. Vayne unpauc qui teposar comme iou, puesse truqueron [197].” Uitase paguba dormind şi nu-i mai ardea de bătaie. Într-un cuvânt, în loc să se încaiere, şi-au băgat săbiile în teacă şi s-au dus să se cinstească împreună.

Somnul i-a liniştit pe-amândoi şi le-a potolit arţagul. Pe bună dreptate spune cuvântul de aur al lui Ioan: Sedendo et quiescendo fit anima prudens [198].