Capitolul XLIII.

Cum îndreptăţeşte Pantagruel hotărârile pe care Bridoye le da cu ajutorul zarurilor.

Atât a vorbit Bridoye şi nu mai mult. Preşedintele i-a poruncit să părăsească locul, iar Bridoye s-a supus.

— Se cuvine acum, mărite-prinţ, a spus preşedintele, să supunem judecăţii tale purtarea neobişnuită şi întru totul ciudată a lui Bridoye, care în faţa noastră, văzându-l şi ascultându-l, a mărturisit că judecă pricinile după cum cad zarurile. Nu numai ca o îndatorire faţă de necurmata bunăvoinţă pe care înălţimea-ta a arătat-o faţă de acest Parlament, ca şi faţă de întregul marchizat al Mirelingue-ului, dar drept recunoaştere a înţelepciunii, a judecăţii chibzuite şi a minunatei învăţături cu care te-a înzestrat Dumnezeu (de la care purced toate bunurile), te rugăm a hotărî asupra lui, aşa cum socoteşti că e bine după lege şi după dreptate.

Pantagruel a răspuns:

— Domnilor, după cum ştiţi, nu e în căderea mea să hotărăsc soarta judecăţilor. Dar, fiindcă v-aţi gândit să-mi faceţi această cinste, îngăduiţi-mi să nu rostesc înaintea dumneavoastră o hotărâre, ci să vă înfăţişez o rugăminte. Îi găsesc lui Bridoye câteva însuşiri, care îl fac vrednic de iertare. Mai întâi: bătrâneţea lui. În al doilea rând: cinstea. Ştiţi bine că dreptul şi legile noastre ţin seamă de amândouă, şi nu pregetă să ierte pe cei care, bătrâni şi cinstiţi fiind, cad în greşeală. În al treilea rând, mai cunosc un temei de dreptate care vine în ajutorul lui: aceasta e cea dintâi şi singura lui greşeală, şi se cuvine a fi uitată şi îngropată în mulţimea covârşitoare a hotărârilor drepte pe care le-a dat în trecut; căci vreme de patruzeci de ani şi mai bine nimeni nu s-a plâns împotriva judecăţilor lui. Dacă aş lăsa să picure în apa Loarei un strop din valul mării, cine ar mai putea să simtă, bând din râu, gustul sărat? Şi înclin a crede că însăşi voinţa lui Dumnezeu a vorbit, de vreme ce toate ale sale hotărâri, date după soarta zarurilor, au fost întărite de înalta voastră Curte.

Aşa vrea adeseori Cel-de-sus, ca puterea lui să se dovedească în rătăcirea celor înţelepţi, în slăbiciunea celor tari şi în luminarea celor săraci cu duhul.

Le voi lăsa însă pe toate acestea la o parte, rugându-vă – nu pentru datoria de recunoştinţă pe care spuneţi că o aveţi faţă de mine, şi de care nu vă socotesc legaţi – ci de hatârul prieteniei nefăţărite pe care v-am arătat-o totdeauna în sprijinul tagmei dumneavoastră, ca acum o dată să vă înduplecaţi a-l ierta, cu două făgăduieli din parte-i: să răsplătească pe cei nedreptăţiţi prin hotărârea ce-a dat-o, şi să primească pe lângă el ajutorul unuia mai tânăr, mai învăţat şi mai chibzuit, după sfatul căruia să-şi întocmească de acum încolo hotărârile. Iar dacă totuşi veţi voi să-l îndepărtaţi cu totul din scaun, vă rog să mi-l daţi mie. Voi găsi pentru el în regatul meu o slujbă unde să fie de folos. Bunul Dumnezeu, atotţiitorul şi dătătorul de viaţă, să vă dăruiască mila şi îndurarea lui, acum şi totdeauna.

Rostind aceste cuvinte, Pantagruel a făcut o adâncă plecăciune în faţa Curţii, apoi a părăsit locul. Pe pragul uşii l-au întâmpinat Panurge, Epistemon, fratele Ioan şi ceilalţi însoţitori ai săi. Au încălecat pe cai şi au luat calea-ntoarsă, spre Gargantua. Pe drum, Pantagruel le-a povestit de-a fir-a-păr întâmplarea cu judecăţile lui Bridoye. Fratele Ioan a spus că l-a cunoscut pe Pierre Dendin, pe vremea când era ajutor al abatelui Ardillon, la Fontaine-le-Comte. Gimnast şi-a adus aminte că se găsea în cortul lui Cristian, cavalerul de Crisse, când gasconul era cât pe-aci să se bată cu ostaşul francez. Numai Panurge nu voia să creadă în buna reuşită a judecăţilor hotărâte după cum cad zarurile; mai ales atâţia ani în şir. Epistemon i-a spus lui Pantagruel:

— O întâmplare asemănătoare mi-a povestit unul din judecătorii din Monslehery. E totuşi de mirare, cum zarurile au putut să arate dreptatea de-a lungul atâtor ani. O judecată-două nu m-ar mira să iasă bine; mai ales când pricina e încurcată, anevoioasă şi greu de lămurit.