Capitolul XLIV.

Cum povesteşte Pantagruel o întâmplare ciudată privitoare la strâmbătatea judecăţii omeneşti

— Aşa a fost pricina care a venit mai demult spre judecată înaintea lui Cn. Dolabella, proconsulul Asiei, a spus Pantagruel. Iată cum s-a întâmplat:

O femeie din Smirna avusese de la primul ei bărbat un fiu numit Abeceu. Rămânând văduvă, s-a măritat din nou şi cu cel de-al doilea soţ a mai născut un băiat, pe Egeu. După cum însă ştiţi, se întâmplă foarte rar ca părinţii şi fraţii vitregi să iubească pe cei născuţi dintr-un alt tată sau dintr-o altă mamă. Astfel, cel de-al doilea bărbat al femeii dimpreună cu fiul lui l-au atras într-o capcană pe Abeceu şi l-au răpus mişeleşte. Văzând răutatea şi ticăloşia ucigaşilor, femeia nu s-a putut răbda să lase fapta lor nepedepsită şi, la rândul ei, i-a omorât pe amândoi. Dusă la judecată în faţa lui Cn. Dolabella, ea şi-a mărturisit fapta fără să şovăiască, spunând numai atât, că era în dreptul ei să-i ucidă.

Aceasta era întreaga pricină. Proconsulului i s-a părut atât de încurcată, încât nu ştia ce hotărâre să dea. Femeia săvârşise fără îndoială o grea fărădelege, luând viaţa bărbatului şi fiului ei; dar răzbunarea îi era întemeiată pe un drept al omului, căci cei doi ucigaşi îi răpuseseră pe copilul ei întâi-născut, pândindu-l şi omorându-l, fără ca acesta să le fi făcut vreun rău, numai din pofta lacomă de a pune mâna pe moştenirea lui.

Stând astfel în cumpănă, Cn. Dolabella s-a îndreptat spre areopagul din Atena, cu rugămintea de a-l îndruma ce hotărâre ar trebui să ia. Sfatul înţelepţilor i-a cerut ca într-un răstimp de o sută de ani, cel mult, să-i trimită pe toţi împricinaţii pentru a răspunde prin viu grai asupra unor fapte care nu erau destul de lămurite. Li se păruse şi bătrânilor din Atena că pricina era atât de încâlcită, încât nu se pricepeau s-o dezlege. Dar dacă ar fi fost supusă sorţii zarurilor, hotărârea judecăţii n-ar fi dat greş nicicum: arătându-se norocul potrivnic femeii, ea ar fi primit pedeapsa ce i se cuvenea, fiindcă îndrăznise să-şi facă singură dreptatea, pe care numai judecata era împuternicită să i-o dea; iar dacă se întâmplă ca zarurile s-o părtinească, însemna că a tras în cumpănă durerea nestăpânită pe care o încercase, văzându-şi fiul ucis. E de mirare, totuşi, cum Bridoye a reuşit să judece după dreptate, cu zarurile, o vreme atât de îndelungată!

— N-aş putea să răspund mulţumitor la această întrebare, a spus Epistemon. Recunosc. Aş fi înclinat, totuşi, să cred că hotărârile întemeiate pe norocul sorţilor sunt un dar al cerului şi un semn de bunăvoinţă a puterii cugetătoare care pune în mişcare lumea. Văzând curăţia sufletească şi cinstea judecătorului Bridoye, care se îndoieşte el însuşi de priceperea lui, fiindcă ştie nepotrivirea dintre atâtea felurite legi, edicte, obiceiuri ale pământului şi porunci regeşti; cunoscând apoi viclenia întunecimii-sale diavolul, care se preschimbă adeseori în purtător de lumină, şi sub chipul şi asemănarea advocaţilor răi, a judecătorilor, a procurorilor şi a altor interpuşi de-ai lui face din alb negru şi lasă pe fiecare împricinat să-şi închipuie că are dreptate (orice pricină nedreaptă găseşte apărător, fiindcă altminteri n-ar mai fi judecăţi); întrucât cu smerenie judecătorul cel drept a cerut ajutorul şi mila lui Dumnezeu întru lămurirea adevărului prin harul sfinţit al sorţilor, care înfăţişează voia Celui-de-sus; şi ţinând seama de toate acestea, duhurile cugetătoare ale cerului amestecă zarurile şi le fac să cadă spre câştigul celui care se îndreaptă înaintea scaunului judecăţii cu plângere întemeiată. Aşa spun şi tălmăcitorii Talmudului, că a întreba norocul nu e păcat, fiindcă, atunci când mintea omenească se găseşte în cumpăna îndoielii, voia Domnului se arată prin tragere la sorţi.

La drept vorbind, atât de mare e stricăciunea celor care judecă în acest Parlament al mirelingienilor din Mirelingue, încât nu cred că o hotărâre dată după cum cad zarurile ar fi mai rea decât acelea care ies din mâinile lor pătate de sânge şi de urâte apucături. Nici n-ar putea să fie altfel, de vreme ce întreaga alcătuire a judecăţilor a fost statornicită de Tribunian, un om fără nici o credinţă, barbar şi viclean, prefăcut şi hain, nedrept şi zgârcit, care vindea pe bani edictele, rescriptele, legile şi hotărârile lui, înclinând cântarul dreptăţii de partea celui care plătea mai mult. El a fărâmiţat legile, ca nu cumva să se mai vadă întregul lor, şi ca nu cumva rămânând în putere cărţile vechilor Jurisconsulţi, cuprinse în cele 12 Table şi în Edictele pretorilor, ticăloşia lui să se dea pe faţă în văzul tuturor. De aceea ar fi mai bine (adică mai puţin rău) ca împricinaţii să înfrunte primejdia oricăror alte noroace, decât să se bizuie pe hotărârile unor asemenea judecători; aşa spunea pe vremuri Caton, că „drumul până la locul judecăţii ar trebui semănat cu guri-de-lup”.