Capitolul XLVI.

Cum au tălmăcit Pantagruel şi Panurge în chip deosebit cuvintele lui Tribulet

— Ţi-a spus mai întâi că eşti nebun. Ce fel de nebun? Nebun de legat, fiindcă în amurgul zilelor tale, spre sfârşitul vieţii, vrei să-ţi vâri gâtul în iuvăţul însurătorii. Ţi-a mai spus să te fereşti de călugări. Poţi să fii încredinţat şi îţi dau cuvântul meu, că nevastă-ta te va înşela cu un popă. Ţi-am dat cuvântul meu, pe care îl socotesc drept lucrul cel mai de preţ, chiar de-aş domni peste toată Europa, Africa şi Asia la un loc. Vezi cât temei pun pe vorba nebunului nostru înţelept, Tribulet. Ceilalţi ghicitori numai atât ţi-au prevestit că, vei fi încornorat; dar nu ţi-au spus cu cine anume ţi se va destrăbăla nevasta. Marele Tribulet te-a lămurit. Vei fi de râsul şi de batjocura lumii! Aşa ţi-a fost scris, se vede, ca în patul tău să se strecoare preacurvia şi păcatul desfrânării duhovniceşti! Şi ţi-a mai spus: dă-mi încoa cimpoiul! Ei? Cimpoiul n-are coarne? Are. A cerut un cimpoi, cum ar fi cerut regele Ludovic al XII-lea, pentru frate-su, dreptul de arendă al birului pe sare. Aşadar, râvnind să iei de nevastă o femeie cumsecade şi cinstită, te vei însura cu o trăsnită, plină de toane, ţipătoare şi umflată ca un cimpoi! Nebunul te-a pocnit peste nas cu băşica şi ţi-a tras un pumn în spinare. Aceasta vrea să însemne, că nevasta te va bate, te va plesni peste nas şi te va fura, cum ai furat şi tu băşica de la copiii care se jucau cu ea la Vaubreton.

— Dimpotrivă! a răspuns Panurge. Nu că aş vrea să mă lepăd de nebunie; sunt nebun şi nu mi-e ruşine s-o spun. Fiecare om are în cap păsărică lui. Solomon spunea, că nimeni n-a fost în stare până acum să numere câţi nebuni sunt pe lume. Mulţimea lor e fără sfârşit iar nesfârşitului nu poţi să-i adaugi şi nu poţi să-i mai scazi nimic. Aşa zice Aristotel. Aş fi cu adevărat nebun de legat, dacă n-aş recunoaşte că sunt nebun. Nesfârşită e şi mulţimea ticniţilor şi a oamenilor suciţi. Avicena spune că felurile de sminteală sunt nesfârşite. Celelalte vorbe ale nebunului le tălmăcesc spre binele meu. El ar voi să spună femeii mele: – „Fereşte-te de călugări!” temându-se ca nu cumva să iau drumul mănăstirii şi să nu mă mai însor. Îmi va fura inima şi mă va face fericit. Va fi veselă, glumeaţă şi sprinţară, ca un cântec de cimpoi. Tribulet, cu darul lui de ghicitor, a citit în sufletul meu şi a văzut, că mie îmi plac ţărăncuţele zglobii şi neastâmpărate, fetele fără zorzoane, cărora le cântă greierul în călcâi. Îmi plac mai mult decât cucoanele de la curte, cu podoabe bogate şi miros de tămâie; după cum găsesc mai frumos ciripitul voios al cimpoiului, decât scârţâitul lăutelor şi zdrăngănitul cobzei. Mi-a tras un pumn în gingaşa mea spinare, ca să-mi aducă aminte de suferinţele ce mă aşteaptă în Purgatoriu. N-a făcut-o, Doamne fereşte! cu gând rău. A voit să glumească şi m-a bătut prieteneşte pe umăr, ca pe un paj. E un nebun cumsecade şi neştiutor. Aş face păcat să-i port pică. Îl iert din toată inima. Mi-a dat un bobârnac peste nas, fiindcă asemenea jocuri ştrengăreşti sunt obişnuite între tinerii însurăţei. Aşa ne vom hârjoni în glumă, nevastă-mea şi cu mine.”