Capitolul XLVII.

Cum s-au înţeles Pantagruel şi Panurge să întrebe oracolul sfintei Butelci

— A mai rămas un singur semn pe care l-aţi trecut cu vederea şi care îşi are tâlcul lui. Nebunul mi-a dat butelca înapoi. Ce înseamnă aceasta? Ce-a voit să spună?

— A voit să spună, fără îndoială, că nevestei tale îi va place să bea, a răspuns Pantagruel.

— Nici vorbă despre aşa ceva, a întors-o Panurge. Butelca era goală! Aş putea să jur pe spinarea sfântului Fiacru din Brie că înţeleptul-nebun, lunatecul Tribulet, cel dintâi şi cel din urmă, mi-a dat a înţelege că în butelcă şi nu în altă parte stă dezlegarea îndoielilor ce mă frământă. De aceea, în faţa dumneavoastră reînnoiesc legământul ce-am făcut de a purta ochelari la scufie şi de a umbla fără nădragi, până în ceasul când voi afla cuvântul sfintei Butelci. Voi cere îndrumarea unui prieten al meu, isteţ şi priceput, care cunoaşte ţara şi locul unde se află altarul ei. El ne va călăuzi până acolo. Să mergem împreună! Vă rog din toată inima să mă însoţiţi. Voi fi pentru toţi un tovarăş de drum credincios, ca Achates, în rătăcirile lui Enea şi ca Damis, prietenul cel bun al lui Apollonius din Tyana. Ştiu că aţi avut totdeauna patima drumeţiei şi sunteţi dornici de a vedea şi de a cunoaşte lumea. Vă rog să mă credeţi, că vă voi arăta lucruri minunate!

— Bucuros, a răspuns Pantagruel. Dar înainte de a porni la un drum atât de lung, plin de încercări nebănuite şi de mari primejdii…

— Ce fel de primejdii? i-a tăiat vorba Panurge. Primejdiile fug din calea mea la o depărtare de şapte leghe, pe oriunde aş trece! Aşa cum încetează puterea judecătorului, când e de faţă regele; cum se risipesc umbrele nopţii, când răsare soarele; cum o ia molima la goană, când sunt scoase din biserică moaştele sfântului Martin de la Candes.

— Totuşi, a vorbit mai departe Pantagruel, înaintea plecării avem de îndeplinit unele îndatoriri. Mai întâi, să-l trimitem înapoi pe Tribulet la Blois. (Ceea ce s-a făcut fără întârziere, după ce Pantagruel i-a dăruit o haină frumoasă de postav ţesut cu fire aurite.) În al doilea rând, va trebui să ne luăm rămas bun şi să cerem sfatul tatălui meu, regele. În sfârşit, cred că va fi bine să ducem cu noi un cititor în stele, care să ne călăuzească şi să ne slujească drept tălmaci.

Panurge a răspuns că prietenul său Xenoman le va fi de-ajuns. Trecând prin ţara Luminilor, vor lua cu ei un înţelept Felinar, care să-i îndrume cu folos în călătoria lor mai departe, aşa cum l-a însoţit Sibila pe Enea când a coborât în Câmpiile Elizee.

Carpalim, care se pregătea să plece cu Tribulet, s-a oprit din mers şi a spus:

— Panurge, băiete, să ai grijă să-l iei pe milord Debitis din Calais, căruia îi luceşte atât de frumos nasul, şi să nu uiţi pe Debitoribus din ţara Luminilor. Vom avea astfel două felinare.

— Nădăjduiesc că va fi o călătorie veselă. Despre aceasta n-am nici o îndoială. Numai de un lucru îmi pare rău, că nu pricep limba care se vorbeşte în ţara Luminilor, a spus Pantagruel.

— Eu o cunosc, ca graiul pe care l-am supt la sânul maicii mele, a răspuns Panurge. Voi vorbi pentru dumneavoastră toţi.

Briszmarg d'algotbric nubstzme zos Isquebfzz prusq: albok cinqs zacbac, Misbe dibbarlkz morp nipp stanczbos Stromtz, Panurge weltnap quost grufz bac.

— Ghiceşte, Epistemon!

— Bănuiesc oarecum ce-ar putea să însemne, a spus Epistemon. Sunt nume de diavoli zburători, diavoli târâtori şi diavoli agăţători.

— Drept ai grăit, frumuşelule, a spus Panurge. E graiul care se vorbeşte la curtea Luminilor. Pe drum te voi învăţa o seamă de cuvinte cu care te vei deprinde mai lesne decât cu o pereche de ciuboţele noi. Într-o noapte, până la răsăritul soarelui, le vei şti pe dinafară pe toate. În vorbirea noastră obişnuită cântecul pe care ţi l-am spus adineaori sună astfel:

În dragoste ades m-am înşelat.

Şi n-am avut un strop de bucurie;

Mai fericit e omul însurat;

Aşa-i Panurge, şi numai el o ştie.

— Rămâne, aşadar, să ne înfăţişăm regelui şi să-i cerem buna lui învoire, a încheiat vorba Pantagruel.