Capitolul XVII.

Cum i-a vorbit Panurge ghicitoarei din Panzust.

Au umblat cei doi, cale de trei zile. A treia zi, pe coasta unui munte, la poalele unei păduri mari de castani, au zărit înaintea lor casa ghicitoarei. Era o colibă prăpădită, cu pereţii afumaţi, gospodărie săracă. Au pătruns înăuntru fără greutate.

— Ei, drăcia dracului! a strigat Epistemon. Marele filosof al întunecimilor, Heraclit, intrând o dată într-o asemenea cocioabă, n-a pregetat a spune învăţăceilor lui, că zeii se simt tot atât de bine într-un bordei, ca şi în oricare palat al plăcerilor şi al desfătării. Aşa trebuie să fi arătat la faţă coliba în care faimoasa Hecala l-a primit cu bucurie pe tânărul Teseu; la fel aceea a lui Hireus ori Eunopion, în care unii ca Jupiter, Neptun şi Mercur au binevoit să intre, cerând de mâncare şi adăpost pentru noapte; iar când a fost să plătească, drept mulţumire l-au făurit pe Orion.

Într-un colţ după sobă au văzut-o pe babă.

— E o sibilă adevărată, aşa cum a zugrăvit-o Homer, a spus Epistemon.

Bătrâna era puţintică la trup, înfăşurată în zdrenţe şi topită de nemâncare: ştirbă, cocoşată, urduroasă, mucoasă, rebegită. Păzea o ciorbă de varză verde, în care pusese la fiert şoricul unui crâmpei de slănină râncedă, un os cu măduvă şi câteva fărâme de carne.

— Ne-am ars! a spus Epistemon. Am nimerit-o rău, nu ne vom alege cu nici o profeţie. N-am adus cu noi creanga de aur a lui Virgiliu!

— Am avut grijă, a răspuns Panurge. O port în tolba mea, într-o vergea de aur greu, împreună cu câţiva galbeni veseli şi lucitori.

Panurge s-a ploconit în faţa babei şi i-a pus dinainte şase limbi afumate de viţel, o oală de unt cu cuşcuş, un ulcior cu vin şi o fudulie de berbec, plină cu bani de aur noi. Făcând încă o plecăciune, i-a vârât în degetul mijlociu un inel de aur, în care era încrustată o piatră de mare preţ. Apoi în puţine cuvinte i-a arătat pricina pentru care venise, rugând-o să-i spună sfatul şi prezicerile ei despre soarta însurătorii pe care o plănuia.

Baba a rămas o bucată de vreme cufundată în tăcere, adânc cugetând şi din cei trei dinţi ai ei mestecând; după care, a luat în mână trei fusuri vechi; le-a sucit şi le-a răsucit între degete, în felurite feluri; pe urmă le-a încercat vârfurile: pe cel mai ascuţit l-a păstrat, iar pe celelalte două le-a aruncat sub o piuă cu mei. Trecând la vârtelniţă, a învârtit-o de nouă ori; a noua oară a privit cu luare-aminte mişcarea spiţelor, aşteptând în linişte să se oprească roata.

Şi-a scos din picioare unul din galenţi, şi-a pus şorţul în cap, ca popii patrafirul când slujesc leturghia, şi şi-a legat sub bărbie o basma vărgată. Astfel îmbrobodită a tras o duşcă din ulciorul pe care i-l adusese Panurge, a scos trei bani de aur din fudulia de berbec şi i-a pus în trei coji de nucă, pe care le-a înşirat pe fundul unei oale cu fulgi. A tras de trei ori cu mătura prin odaie, a aruncat în foc jumătate dintr-un fir de iarbă-neagră şi o ramură întreagă de dafin uscat, privind în tăcere cum ard. Ardeau fără să pârâie şi fără să trosnească. Baba a scos un ţipăt înfricoşat şi a început să mormăie între dinţi un cântec într-un grai barbar, cu sunete atât de ciudate, încât Panurge i-a spus lui Epistemon:

— Fereşte-mă, Doamne! Vezi-mă cum tremur, mi-e teamă că m-a vrăjit; vorbeşte într-o limbă păgână! Uită-te, parcă a crescut cu patru palme, când şi-a pus şorţul în cap. De ce-o fi tremurând aşa din buze? Scutură din umeri şi mestecă din fălci, ca o maimuţă când mănâncă nuci. Urechile îmi vâjâie, îmi pare că aud strigătele Proserpinei… Vin diavolii peste noi! Ah, ce urâte dobitoace! Să fugim! Sfinte Dumnezeule, mor de frică! Nu-mi plac dracii. Au obiceiul să facă glume proaste. Să fugim! Rămâi sănătoasă, coană mare, mulţumesc foarte mult pentru bunătatea dumitale. Nu mă mai însor, mi-am mutat gândul.

Se pregătea să părăsească bordeiul, dar baba i-a luat-o înainte şi, ţinând fusul în mână, s-a îndreptat spre un petic de grădină din spatele casei. Era acolo un sicomor bătrân, pe care l-a scuturat de trei ori. A cules, din frunzele care cădeau, opt, şi a scris pe ele cu vârfui fusului câteva rânduri scurte, apoi le-a lăsat să le poarte vântul, spunând:

— Du-te şi le culege, dacă vrei. Găseşte-le, dacă poţi. Soarta însurătorii tale e scrisă pe faţa lor.

Spunând aceste vorbe, s-a întors în coliba ei şi, ajungând în pragul uşii, şi-a ridicat fustele şi cămaşa până la subsuori, arătându-şi dosul. Panurge, văzând-o, i-a spus lui Epistemon:

— Ptiu, drace! Uite ghiocul ghicitoarei!

Dar baba a închis repede uşa în urma ei şi s-a făcut nevăzută.

Cei doi au alergat după frunze să le prindă, adunându-le de pe jos cu destulă anevoinţa, căci vântul le risipise prin stufişurile din vale. Le-au înşirat una lângă alta şi au găsit această profeţie, în opt stihuri:

Te va scutura.

Ca pe boabe pline;

Va rămâne grea, Însă nu cu tine.

O să ţi se-ascundă, Pupându-te-n bot, Şi-o să mi te tundă, Însă nu de tot.