Capitolul XXI.

Cum a cerut Panurge sfatul unui bătrân cântăreţ francez, numit Rimanogrobis

— Nu mi-am închipuit niciodată să am de-a face cu un om atât de încăpăţânat, a spus Pantagruel. Nu vrei cu nici un preţ să ieşi dintr-ale tale. Şi totuşi, ca să te lămureşti cumsecade, va trebui să baţi la toate porţile. Iată ce socotesc eu că e bine să faci. Ştii că lebăda, care e pasărea sfântă a lui Apolo nu cântă decât în clipa morţii. Îndeosebi cele de pe apa Meandrei din Frigia (spun acestea, fiindcă Elian şi Alexandru Mindius ar fi văzut prin alte părţi lebede care mor fără să cânte). Cântecul lebedei e aşadar un semn neîndoielnic al sfârşitului ei apropiat. Nici o lebădă nu moare înainte de a cânta. Aşijderea poeţii (care sunt şi ei ocrotiţi de Apolo), când simt că li se apropie clipa din urmă, au darul profeţiei şi pot să prevestească întâmplările viitoare. Am auzit de altminteri, că orice om bătrân, înainte de a-şi da obştescul sfârşit, presimte ce se va întâmpla după moartea lui. Mi-aduc aminte că Aristofan spune, în nu ştiu care din comediile lui, că bătrânii au darul ghicirii, ca şi Sibilele. Când stai pe malul mării şi priveşti departe pânzele plutind în zare, te rogi în gând pentru norocoasa întoarcere a corăbierilor şi a călătorilor care înfruntă largul; iar de îndată ce îi vezi apropiindu-se, le faci semn cu mâna, le spui bun sosit şi te bucuri că au ajuns sănătoşi acasă. Tot astfel îngerii, eroii şi duhurile bune (cum spune Plato) când văd pe om apropiindu-se de ţărmul nefiinţei, lângă limanul mântuirii, al liniştii şi al păcii, departe de frământările şi încercările pământeşti, îi spun bun-venit, îl mângâie şi îi vorbesc, împărtăşindu-i, cu o clipă mai curând, însuşirea lor de a vesti ce va să fie. N-am să-ţi vorbesc despre cei vechi, de Isac şi de Iacob, de Patrocle şi de Ahile, de Polimnestra lui Agamemnon şi a Hecubei, de Rodianul pe care îl pomeneşte Posidonios, de Calamus, indianul lui Alexandru cel Mare, şi de atâţia alţii; mă mulţumesc să-ţi aduc aminte de viteazul cavaler Guillaume de Bellay, fie-iertatul senior din Langey, care a murit pe muntele Tarara în a zecea zi a lunii ianuarie a anului 1543. Cu două-trei ceasuri înainte de a se sfârşi, ne-a prezis în cuvinte bărbăteşti, cu înţeles limpede şi în deplină linişte, cele ce ne aşteptau în viitor, şi de-atunci s-au întâmplat, după cum e adevărat că în clipa aceea profeţiile lui nu ni se păreau nici ciudate, nici înfricoşătoare, fiindcă nici un semn prevestitor de rău nu întrezăream. Aici, aproape de noi, lângă Villaumere, trăieşte un om în vârstă şi poet, numit Rimanogrobis, care a luat de nevastă pe Guramare, mama frumoasei Bazilica. Am auzit că s-ar afla în ultimele ceasuri ale vieţii lui. Să mergem la dânsul şi să-i ascultăm cântecul. Poate că vei afla de la el ceea ce te frământă, iar prin gura lui, Apolo te va lumina.

— Primesc, a spus Panurge. Să ne grăbim, Epistemon, ca nu cumva moartea să ajungă înaintea noastră. Vii cu noi, frate Ioane?

— Viu, de hatârul tău, porumbelule, a răspuns fratele Ioan, că-mi eşti drag ca lumina ochilor!

Au pornit la drum fără zăbavă şi ajungând la casa poetului, l-au aflat pe bunul moşneag trăgând să moară, dar vesel, cu chipul senin şi cu lumină în priviri.

Panurge, dându-i bineţe, i-a pus în degetul mijlociu de la mâna stângă un inel de aur cu un safir mare turcesc, apoi, cum obişnuia Socrate, i-a dăruit un cocoş alb de toată frumuseţea, care a sărit pe pat şi bătând din aripi a început să cânte cu tot glasul. Panurge l-a rugat pe bătrânul poet să-l asculte şi să-i spună ce gândeşte despre gândurile lui de însurătoare.

Rimanogrobis a cerut hârtie, cerneală şi condei, care i-au fost aduse fără întârziere. Apoi a scris cele ce urmează:

Însoară-te, nu te-nsura;

Dacă te-nsori, n-ai să greşeşti.

Neînsurat, tot bine eşti.

Să hotărăşti după noroc, Mergi înainte, stai pe loc, Aşteaptă dacă te grăbeşti, Însoară-te, nu te-n…

În post mănâncă de opt ori, Ia şi desfă ce-ai început, Fă iar la loc ce-ai desfăcut, Fii sănătos, trăieşte, mori… însoară-te, nu te-n…

Le-a dat aceste stihuri şi le-a spus:

— Mergeţi cu bine, copii. Atotputernicul să vă aibă în paza lui şi să nu-mi mai bateţi capul cu nici un fel de întrebări. Astăzi, în cea din urmă zi a lunii mai şi a vieţii mele, am dat afară din casă, cu mare trudă şi osteneală, o puzderie de jivine supărătoare, scârnave şi împuţite, negre, vărgate, roşcate, albe, cenuşii şi pestriţe, care nu mă lăsau să mor în pace, şi, cu înţepături de muscă, împunsături de scorpie şi bâzâit de bondari îmi tulburau gândurile senine cu care râzând mă desfătam, simţind şi preţuind marea fericire pe care bunul Dumnezeu o dăruieşte pe cealaltă lume aleşilor şi credincioşilor lui, acum şi pururea şi-n veacul veacurilor, amin! Feriţi-vă din calea lor şi să nu vă asemănaţi cu ele; nu mă mai plictisiţi şi daţi-mi, vă rog, pace…