Capitolul XXII.

Cum a luat Panurge apărarea călugărilor-cerşetori.

Părăsind locuinţa lui Rimanogrobis, Panurge a spus, ca şi cum o mare teamă l-ar fi cuprins:

— Doamne sfinte, îmi vine a crede că omul acesta e un eretic! Naiba să mă ia, de n-o fi aşa! L-aţi auzit cum clevetea împotriva călugărilor-cerşetori, şi cum îi vorbea de rău pe iacobini şi pe franciscani, cele două jumătăţi ale lumii creştine, a căror învârtire girognomică, ca pe două filopendule ale cerurilor, face să se rotească în jurul aceluiaşi punct homocentrical maşina matagrabolică a bisericii romane, de câte ori se poticneşte în vreo greşeală sau erezie. Ce rău au putut să-i facă sărmanii capuţini şi cordelieri? Nu sunt şi-altminteri destul de urgisiţi, bieţii de ei? Nu sunt afumaţi şi parfumaţi cu destule necazuri, amărâţii mâncători de peşte? Spune după cugetul tău, frate Ioane: curăţitu-s-a el de păcate, şi putea-vă trece în lumea drepţilor cu sufletul mântuit? Nici pomeneală! Moare blestemat, Dumnezeule mare, purtând în cârcă o mie de diavoli! Să se apuce el să ponegrească pe vrednicii stâlpi ai bisericii! Asta se cheamă cântec? Nu pot să-mi viu în fire! E un păcătos, care pângăreşte credinţa! Simt că înnebunesc! Uf!

— Nu-mi pasă de călugări, nici cât negru sub unghie, a răspuns fratele Ioan. Bârfesc pe toată lumea, iar lumea le plăteşte cu aceeaşi măsură. Să le fie de bine! Ia arată ce-a scris.

Panurge a citit cu luare-aminte stihurile bătrânului cântăreţ, apoi a spus:

— Vorbeşte într-aiurea bietul beţiv. Eu îl iert, fiindcă e cu un picior în groapă. Am putea să-i întocmim epitaful. I-am văzut răspunsul şi m-am lămurit buştean. Ascultă, Epistemon, băiete, tu ce-ai priceput? E un sofist, un vorbă-lungă şi un neştiutor. Răspunsurile lui sunt în doi peri: disjunctive, cum se zice. Oricum ar ieşi lucrurile, se cheamă că a spus adevărat… măcar pe jumătate. Ce măscărici! Sfântul Iago de la Bressuire din aceeaşi spiţă se trăgea.

— Marele ghicitor Tiresias, a răspuns Epistemon, îşi începea toate profeţiile spunând: „Cele ce îţi voi arăta, se vor întâmpla sau nu se vor întâmpla”. Aşa vorbeşte orice proroc chibzuit.

— Şi cu toate acestea, Junona i-a luat vederea.

— Da, a răspuns Epistemon, de necaz că dezlegase mai bine decât ea o întrebare a lui Jupiter.

— Dar, a întors din nou vorba Panurge, ce diavol îl stăpâneşte pe meşterul Rimanogrobis, care fără nici un temei ponegreşte pe preasărmanii şi preafericiţii fraţi iacobini, minoriţi şi franciscani? Sunt foarte supărat din pricina aceasta şi trebuie să v-o spun. A păcătuit greu. Sufletul lui se va duce dracului!

— Nu te înţeleg, a spus Epistemon. La rândul meu sunt destul de mâhnit, că pui pe seama fraţilor-cerşetori cele ce-a pomenit bunul moşneag despre jivinele negre, vărgate şi celelalte. După judecata mea, el a vrut să arate cu totul altceva. A vorbit limpede şi lămurit despre purici, ploşniţe, păduchi, muşte, ţânţari şi alte gângănii, care sunt unele negre, altele roşcate, cenuşii, cafenii sau galbene, tot atât de neplăcute, de sâcâitoare şi de plicticoase pentru oamenii sănătoşi ca şi pentru cei bolnavi. Poate că o fi având limbrici! Poate că pătimeşte, la mâini şi la picioare, de muşcăturile acelor şopârle mici şi pistruiate, cărora arabii le spun venes meden; o boală foarte răspândită în Egipt şi pe ţărmurile Mării Roşii. Faci rău că răstălmăceşti vorbele lui, nedreptăţind deopotrivă pe cântăreţ şi pe fraţii călugări. Se cuvine a da totdeauna cuvintelor înţelesul lor cel bun.

— O să mă înveţi dumneata pe mine de unde sare puricele! a spus Panurge. Pentru Dumnezeu, ţi-am spus că e eretic! Un eretic reformat, clavelat, bun de pus pe foc, să ardă ca un ornic [149]! Zece mii de draci îi duc mugetul, ştii unde?

Drept sub scaunul găurit al Proserpinei, în haznaua iadului, unde îşi deşartă dumneaei clistirele, pe partea stângă a cazanului celui mare, la zece paşi de gheara lui Lucifer, lângă odaia cea neagră a lui demiurg, Păcătosul!