Capitolul XXIII.

Panurge vrea să se întoarcă înapoi la Rimanogrobis

— Să ne întoarcem şi să-l mustrăm pentru a-l mântui, a spus mai departe Panurge. În numele Domnului-Dumnezeului nostru, să mergem! Pierzându-şi viaţa trupească, să nu-şi osândească şi sufletul. Întru izbăvirea păcatelor sale, să-l facem să-şi ceară iertare de la călugării în viaţă şi de la cei care nu mai sunt; să stăm martori ai pocăinţei lui, ca să nu fie, după moarte, trecut printre eretici, cum au făcut călugării farfadeţi cu femeia judelui din Orleans. Pentru a-i îndemna să uite vătămarea ce li s-a adus, vom cere cuvioşilor părinţi de la toate mănăstirile din ţară să slujească acatiste şi leturghii, să facă rugăciuni şi parastasuri, iar în ziua morţii lui să-şi primească cinci porţii de mâncare; plosca cea mare, plină cu vinul cel mai bun, să salte de la o treaptă a cinului la alta, şi nu numai la masa călugărilor şi a fraţilor laici, ci şi la aceea a preoţilor, a diaconilor, a dascălilor şi a paracliserilor. Poate că astfel se va îndura Dumnezeu să-l ierte! Ei, m-am întins cu vorba şi am început să bat câmpii. Nu mă duc! Să mă ia naiba dacă m-oi duce. Toată casa, Doamne iartă-mă, trebuie să-i fie plină de diavoli! Parcă-i văd trăgându-se de păr şi luându-se la bătaie, care să se înfrupte mai întâi din sufletul lui Rimanogrobis şi să-l ducă pe tavă lui signor Lucifer. Nu-mi mai bateţi capul, că nu merg. Dracul să mă ia, dacă oi merge! De unde ştiu eu, că din greşeală, qui pro quo, diavolii, în loc să-l ducă pe Rimanogrobis, n-o să pună gheara pe bietul Panurge? Au mai vrut de câteva ori să mă înhaţe, zicând că sunt pârlit şi plin de datorii. Daţi-vă la o parte, că nu mai merg! Tremură inima în mine când mă gândesc, că m-aş putea trezi în mijlocul cetelor de draci flămânzi, draci negustori de suflete, draci care stau la pândă! Lăsa-ţi-mă! Mă prind pe ce vreţi că nici un iacobin, nici un carmelit, nici un cordelier n-o să vină la înmormântarea lui. Foarte bine fac, de vreme ce după moarte nimic nu le-a lăsat. Mai bine să mă ia dracul, decât să-l mai văd! Dacă moare blestemat, cu atât mai rău pentru el. De ce-a clevetit împotriva cuvioşilor părinţi ai bisericii? De ce i-a luat la goană, în ceasul când avea mai mare nevoie de ajutorul lor, de sfintele lor rugăciuni şi de duhovniceasca lor mustrare? De ce nu le-a lăsat după moarte măcar câteva fărâmituri de-ale gurii, o mâncărică bună, o gustare pe limbă, pentru a potoli cât de cât foamea acestor sărmani muritori, care n-au pe lume decât viaţa? Să meargă cine o pofti; naiba să mă ia dacă m-oi duce! Cum m-o vedea, pune împieliţatul mâna pe mine! Mai vedeţi de altul. Spălaţi putina! Frate Ioane, vrei să te ia pe sus o mie de draci? Fă trei lucruri, după cum îţi spun. Mai întâi, lasă-mi mie punga, fiindcă pe tine crucea te apără îndestul de farmece; s-ar putea s-o păţeşti, cum a păţit-o perceptorul din Coudray, unul Jean Dodin, la vadul Vedei, mai demult, când nişte ostaşi în trecere rupseseră podul. Perceptorul adică, întâlnindu-se pe malul apei cu fratele Adam Cuscoil, un frate franciscan din Mirebeau, i-a făgăduit un rând de straie noi, dacă îl va trece gârla purtându-l pe umeri ca pe-o oaie moartă; că era altminteri călugărul un mârlan voinic şi zdravăn. Zis şi făcut! Fratele Cuscoil s-a suflecat până la buric şi l-a luat în spate pe nevoiaşul Dodin, ca pe un sfânt Cristofor, mic şi drăgălaş. (Aşa l-a dus Enea în cârcă pe tatăl său Anchise, când cu războiul din Troia.) Fratele Adam a intrat în apă, cântând cu glas frumos Ave maris stella [150]. Ajungând pe la mijlocul vadului, unde e locul mai adânc, cam prin dreptul morii, călugărul l-a întrebat pe perceptor, dacă are bani asupra lui? Perceptorul i-a răspuns că duce cu el o teşcherea plină şi nu va uita să-şi ţină făgăduiala. – „Cum aşa? s-a supărat fratele Cuscoil, ştii bine că după legile călugăreşti n-avem voie să purtăm bani cu noi. M-ai făcut, nefericitule, să cad în păcat şi va fi rău de tine! De ce nu ţi-ai lăsat turbinca la moară? Pedepsit vei fi pentru aceasta! Şi când te voi vedea în biserică la Mirebeau, pe năsălie, o să-ţi cânt de la miserere până la vitulos [151], toată slujba!” Apoi, zvârlindu-l de pe umeri, l-a lăsat să cadă în apă cu capul la fund. Aşadar, frate Ioane, dacă vrei să te ia dracul mai uşor, adu punga încoace şi leapădă crucea. Altminteri te afli în mare primejdie. Având bani asupra ta şi purtând cruce, diavolii te vor izbi de cine ştie ce colţ de stâncă, cum fac vulturii când vor să sfărâme broaştele ţestoase (dovadă capul pleşuv al poetului Eschil). Vei suferi, prietene, şi o să-mi pară rău. Sau te vor lăsa să cazi în mare, undeva departe, cum s-a prăbuşit Icar, iar marea aceea se va numi mai târziu a Spintecătorului. În al doilea rând să-ţi plăteşti datoriile; diavolilor nu le plac datornicii. Îi văd cum se poartă cu mine, blestemaţii! Au început să-mi dea târcoale şi să-mi spună vorbe dulci, ceea ce nu se întâmpla pe vremea când eram dator. Sufletul datornicului e stricat şi miroase rău; nu-i pe gustul diavolului. În sfârşit, în anteriul tău semeţ, întoarce-te la cântăreţ;

Ia-o întins pe calea dreaptă, Rimanogro bis te-aşteaptă!

Iar dacă astfel dichisit nu te-or lua în cârcă o mie de draci, plătesc o oală plină din vinul cel mai bun! Nu încerca să mă iei cu tine, că nu merg. Să n-avem vorbe. Dă-te la o parte, că nu merg. Să fiu al naibii, dacă merg!

— Nici că mi-ar păsa, a spus fratele Ioan, dacă aş avea sabia cu mine!

— Drept ai vorbit şi cu temei, ca unul care cunoaşte ştiinţa despre draci. Pe vremea când învăţam carte la Toledo, reverendisimul părinte întru diavoli, Picatris, predicator la şcoala de diavologie, ne spunea că dracii se tem de strălucirea tăişului de sabie, ca de lumina soarelui. Iată de ce, când Hercule a coborât în infern cu pielea leului pe umăr şi cu măciuca în mână, nu i-a înfricoşat pe diavoli atât de rău, ca Enea mai târziu, cu platoşa lui sclipitoare şi cu sabia bine curăţită de rugină, cum îl sfătuise oracolul din Cumes. De aceea, poate, seniorul Jean-Jacques din Chartres, simţind că i se apropie sfârşitul, a cerut sabia, şi cu sabia în mână a murit, luptând ca un viteaz cavaler în jurul patului împotriva liotei de draci, care venise să-i aţie calea spre mormânt. Iar dacă îi vei întreba pe masoreţi şi pe cabalişti, pentru ce nu îndrăznesc diavolii să intre în rai, îţi vor răspunde că la o poartă stă de strajă un arhanghel, ţinând în mână o sabie de foc. În ceea ce mă priveşte întemeindu-mă pe adevărata diavologie a învăţaţilor din Toledo, recunosc că dracii nu pot fi ucişi cu lovituri de sabie, dar spun şi susţin, că sufăr dacă sunt retezaţi în două, cum ai tăia o flacără cu spada sau o trâmbă de fum des şi întunecat. Astfel încrestaţi, ei urlă ca nişte draci ce sunt, căci tăietura e dureroasă a-naibii! Când două oştiri se înfruntă şi se lovesc, de unde crezi tu, puţoiule, că se ridică larma cea cumplită care se aude? Ce răsună până în marginea zărilor? Strigătele luptătorilor? Zăngănitul zalelor? Şuieratul săbiilor? Ciocnirea ghioagelor? Freamătul lăncilor? Pârâitul suliţelor rupte? Grindina tobelor? Chemarea trâmbiţei? Gemetele răniţilor? Trăsnetul puştilor? Bubuitul tunurilor? Nechezatul cailor? Bineînţeles, nimic nu lipseşte; dar zgomotul cel mai asurzitor şi gălăgia cea mai mare o fac dracii, care urlă şi se chinuiesc în învălmăşeală, pândind sufletele celor căzuţi. Făptura lor nevăzută şi una cu văzduhul, tăiată în două de sabie pe negândite, suferă durere, ca şi un argat din curte, care vine să ciupească bucăţile de slănină din frigare, iar bucătarul îi trage una cu coada lingurii peste mână. Ei ţipă şi se vaită ca nişte draci, ca însuşi zeul Marte, când fu rănit de Diomed în faţa Troiei. Homer ne spune că a strigat mai tare şi mai înfricoşat decât zece mii de glasuri omeneşti laolaltă. Am vorbit despre platoşe strălucitoare şi săbii de foc. Nici paloşul tău nu preţuieşte mai puţin. Lăsatu-l-ai însă în părăsire, nu l-ai folosit şi a ruginit, drept să-ţi spun, mai rău decât încuietoarea unei cămări fără stăpân. Din două una, frate Ioane: sau freac-o de rugină, vitejeşte, sau las-o aşa ruginită; dar fii cu ochii în patru, dacă ai de gând să te întorci la casa lui Rimanogrobis. Eu, unul, nu merg! Al naibii să fie care-o merge!