Capitolul XXIV.

Cum a cerut Panurge sfatul lui Epistemon.

Plecând din Villaumere şi făcând calea întoarsă spre curţile lui Pantagruel, Panurge i-a spus lui Epistemon:

— Dragă cumetre şi bătrâne prietene, vezi în ce tulburare a sufletului mă aflu. Dumneata, care cunoşti atâtea leacuri, n-ai vrea să-mi vii într-ajutor?

Epistemon a folosit această împrejurare pentru a-i spune cât de rău priveşte lumea purtarea lui schimbată; l-a sfătuit să bea un ceai de siminichie ca să-şi deşerte supărarea, şi să-şi îmbrace veşminte obişnuite.

— Epistemon, frăţioare, după cum bine ştii, mă bate gândul să mă însor; dar teamă mi-e să nu port coarne şi să fiu nefericit în căsnicie. Iată de ce m-am juruit sfântului Francisc cel Tânăr (căruia i se închină la Plessis-les-Tours femeile, mulţumindu-i că a întemeiat o tagmă călugărească atât de plăcută lor), m-am legat cu jurământ, zic, să port ochelari la scufie şi să umblu fără nădragi, până voi lămuri îndoiala care mă munceşte.

— Vesel şi drăgălaş legământ! a spus Epistemon. Mă mir că nu ţi-ai venit încă în fire şi nu te-a întors din această rătăcire, redând minţii tale judecata firească. Auzindu-te vorbind, mi-am adus aminte de argivii cei pletoşi, care, pierzând la Thyreea războiul împotriva lacedemonienilor, au jurat să umble tunşi chilug, până în ziua când îşi vor redobândi cinstea şi pământurile pierdute. Asemeni fu legământul glumeţului spaniol Michel Doris, care a umblat toată viaţa cu zale la un singur picior. Şi nu ştiu care din ei ar fi mai vrednic să poarte scufia verde-galbenă, cu urechi de iepure? Acel vestit luptător, sau Enguerrant însuşi, cronicarul care a pus întâmplarea cu pricina într-o poveste lungă, sucită şi plicticoasă, nesocotind întru totul legile meşteşugului de-a povesti, aşa cum le arată filosoful din Samosate, Lucian. Pornind cu cititul acelei cronici, ai putea crede că e vorba despre începutul unui război cumplit sau despre o schimbare deosebită în soarta popoarelor; iar când colo, până la urmă, o batjocură se alege: şi din blândul cavaler, şi din englezul care l-a stârnit la luptă, şi din Enguerrant, cronicarul lor flecar, umflat ca o oală cu muştar. La fel a rămas de batjocură şi muntele, despre care scrie Horaţiu că se văita ca o muiere în durerile facerii; auzindu-i gemetele, lumea s-a strâns la poalele lui, aşteptând naşterea minunată a unui uriaş cum nu s-a mai pomenit; şi ce să vezi? Muntele s-a scremut, un biet şoricel a născut, şi de râsul lumii s-a făcut!

— Mie nu-mi vine să râd de loc, a spus Panurge. Cine o râde, gura să i se strâmbe! Eu, unul, îmi voi ţine legământul. Noi doi, frate Epistemone, ne-am jurat unul altuia, pe Jupiter şi pe Philios, credinţă şi prietenie. Sfătuieşte-mă, ce să fac? Să mă însor sau ba?

— Întrebarea mi se pare foarte anevoioasă, a răspuns Epistemon, şi nu mă simt în stare s-o dezleg. Spun şi eu vorba bătrânului Hipocrat din Lango: „E boală greu de lămurit”. Îmi umblă prin minte destule întorsături de cuvinte, pentru a răspunde într-un fel ori altul îndoielilor care te frământă, dar niciuna din ele nu mă mulţumeşte. Filosofii din şcoala lui Plato spun, că fiecare dintre noi poartă în el un genius, iar cine se pricepe să stea de vorbă cu el, ştie ce soartă îl aşteaptă. Eu n-am pătruns destul de bine această filosofie şi nici nu te sfătuiesc să te încrezi în ea. E prea amăgitoare. Am văzut ce a pătimit de pe urma ei un cavaler plin de râvnă şi doritor de a şti, din ţara Estanguriei. Una la mână! Şi mai e ceva. Dacă ar mai stăpâni asupra lumii oracolul lui Jupiter din Amon; oracolele lui Apolo din Lebadia, Delphos, Delos, Cyra, Pătară, Tegyra, Prenesta, Lycis, Colophon şi de la fântâna Castaliei, lângă Antiohia, în Siria; oracolul lui Mercur la Patras; al lui Apis în Egipt; al lui Serapis la Canoba; al lui Faun în Melania; al lui Mopsus în Cilicia; al lui Orfeu la Lesbos; al lui Torophonius în Leucadia – aş fi de părere (sau poate tot n-aş fi) să mergi să le asculţi hotărârea în privinţa celor ce ţi-ai pus de gând. Dar bine ştii, că toţi aceia au amuţit şi tac precum peştii, de când s-a ivit în lume împăratul-mântuitor, la vederea căruia toţi oracolii s-au risipit, cum dispar la lumina zilei spiriduşii, vrăjitoarele, stafiile, farfadeţii şi toate duhurile întunericului. Iar dacă, totuşi, acei oracoli ar mai fi, nu te-aş îndemna să iei drept bune răspunsurile lor. Prea mulţi au fost aceia care s-au înşelat. Îmi amintesc că Agripina a pus în fiare pe frumoasa Lolia, care întrebase oracolul lui Apolo Clasius dacă împăratul Claudiu va lua-o de soţie. Surghiunită a fost din pricina aceasta, apoi mişeleşte dată morţii.

— Să facem altminteri, a spus Panurge. Nu departe de Saint-Malo sunt ostroavele Ogive; să mergem acolo, după ce vom cere încuviinţarea regelui nostru. Într-unul din acele patru ostroave şi anume în cel mai apropiat de soare-apune, trăiesc, după cum am citit în nişte cărţi vechi şi vrednice de crezare, o seamă de ghicitori şi de proroci. Într-o peşteră de aur se află întemniţat Saturn, legat în strălucitoare cătuşe de aur şi hrănit cu ambrozia şi nectarul ceresc, pe care i le aduc din belşug în fiece zi nu ştiu ce soi de păsări (poate că sunt corbii, care l-au hrănit în deşert pe sfântul Pavel, cel dintâi pustnic al lumii). El prezice lămurit soarta tuturor celor care vor să ştie ce le va aduce ziua de mâine. Căci nici ursitoarele nu torc un singur fir, iar Jupiter nu cugetă şi nu hotărăşte nimic, fără ca bătrânul, dormind, să nu afle. Ne vom osteni mai puţin, şi mă voi lămuri în privinţa îndoielilor mele.

— E o poveste cusută cu aţă albă şi o minciună gogonată, a spus Epistemon. Nu merg!