Capitolul XXIX.

Cum a chemat Pantagruel un popă, un felcer, un judecător şi un filosof pentru a-i întreba asupra îndoielilor lui Panurge.

Îndată ce au ajuns în palat, i-au povestit lui Pantagruel cele vorbite pe drum şi i-au arătat oracolul lui Rimanogrobis. Pantagruel l-a citit o dată, apoi a doua oară, şi a spus:

— N-am avut până astăzi sub ochii mei un răspuns care să-mi placă mai mult. El vrea să însemne, că în ceea ce priveşte însurătoarea, fiecare trebuie să fie judecătorul gândurilor sale şi să nu se sfătuiască decât cu el însuşi. Aceasta a fost şi credinţa mea, pe care ţi-am împărtăşit-o din clipa cea dintâi când ai venit să-mi vorbeşti. Dar după cum îmi amintesc, n-ai ţinut seamă de cele ce ţi-am spus. Ştiu că cei care se preţuiesc prea mult pe ei înşişi nu-ţi plac. Să facem, deci altcumva. Iată:

În tot ce suntem şi în tot ce avem, trebuie să deosebim trei părţi: sufletul, trupul şi bunurile noastre. Trei feluri de oameni cunosc pe lume, care se îngrijesc de acestea: teologii de partea sufletului, felcerii de sănătatea trupească şi oamenii legii de apărarea avutului. Eu aş zice să chemăm la prânzul de duminică un popă, un doftor şi un judecător. Vom sta cu ei de vorbă şi ne vom sfătui asupra îndoielilor tale.

— Sfinte Pafnutie! a izbucnit Panurge. Pot să spun de pe acum, că n-o să facem nici o brânză! Aşa se vede că ne-a fost dat, să n-o scoatem la capăt nicicum. Încredinţăm sufletele noastre popilor, care sunt de cele mai multe ori nişte necredincioşi; lăsăm trupul nostru pe mâna felcerilor, care n-au nici o evlavie pentru meşteşugul lor şi nu iau niciodată leacuri, iar avutul îl dăm în grija advocaţilor, care între ei nu se judecă niciodată.

— Vorbeşti cu uşurinţă, a spus din nou Pantagruel. Nu zic că n-ai dreptate în privinţa popilor. Am văzut eu însumi cu câtă stăruinţă se prefac a fi buni slujitori ai bisericii, căutând a sădi în sufletele oamenilor adevărata credinţă catolică; şi nu fac altceva decât să lupte cu vorba, cu scrisul şi cu fapta împotriva unor greşeli şi eresuri de care ei înşişi sunt molipsiţi, în privinţa felcerilor însă n-ai dreptate, căci ei sunt atât de grijulii în a-şi păzi sănătatea, încât, nefiind niciodată bolnavi, n-au nevoie de leacuri. Cât despre advocaţi pot să spun, văzând pe cei buni punând atâta râvnă în apărarea şi sprijinul dreptului altora, că nu mai găsesc nici vreme, nici răgaz, să se îngrijească de al lor. Dar duminică nădăjduiesc să avem la prânz pe bunul nostru părinte Hipotodeu, pe doftorul Rondibilis şi pe prietenul nostru Bridoye, omul legii. Socotesc, de asemeni, pentru a întregi cele patru laturi ale lui Pitagora, să mai chemăm şi un cetlăiaş la înţeleaptă treime, pe supusul nostru credincios, filosoful Gaurigan, întrucât e un desăvârşit înţelept, care s-a dovedit în stare a răspunde fără şovăire oricărei nedumeriri i s-ar pune în faţă. Carpalim! Dă poruncă să fie poftiţi cu toţii pentru duminica viitoare la prânz.

— Cred că în toată ţara n-ai fi putut face o alegere mai potrivită, a spus Epistemon. Nu numai pentru că fiecare din aceştia au atins desăvârşirea în privinţa îndeletnicirii lor, ceea ce nu mai poate fi pus la îndoială, dar şi din altă pricină. Rondibilis e însurat şi n-a mai fost; Hipotadeu n-a fost, nu este şi n-are să fie; Bridoye a fost şi nu mai este; Gaurigan este şi a mai fost. Am să-l scutesc pe Carpalim de-o grijă. Mă voi duce eu însumi să-l poftesc pe Bridoye, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Suntem cunoscuţi de multă vreme şi aş dori să-i vorbesc în privinţa unuia din vrednicii şi preacinstiţii lui fii, care se află la Toulouse, sub îndrumarea bunului şi învăţatului Boissone.

— Fă cum crezi că e mai bine, a răspuns Pantagruel, şi spune-mi dacă pot, la rândul meu, să fac ceva în folosul fiului lui Bridoye şi pentru mulţumirea seniorului Boissone, pe care îl iubesc şi îl cinstesc ca pe unul din învăţaţii cei mai de seamă ai ţării mele. Îi voi ajuta pe amândoi din toată i-nima.