Capitolul XXVII.

Ce sfaturi vesele i-a dat fratele Ioan lui Panurge

— Panurge, dulcele meu prieten, jur pe barba sfântului Rigomeu, că nu te-ndemn să faci decât ceea ce eu însumi aş face, dacă aş fi în locul tău.

De aceea ascultă, rogu-te, sfatul ce-ţi dau şi urmează-l. Pune-ţi bărbăţia în necontenită lucrare, altminteri păţeşti ce i se întâmplă doicii care uită să dea sân pruncului: rămâi fără lapte! Aşa cum spun oamenii legii: dreptul de care nu te foloseşti se pierde. Mâna pe care n-o mişti, amorţeşte şi calul pe care îl ţii în grajd, se leneveşte. Pune şaua pe bidiviu şi dă-i pinteni!

— Aşa e, frate Ioane, a răspuns Panurge. Ai vorbit ca din carte, cocoşelule! Mi-ai luat cu mâna îndoielile care mă munceau. Nu mai mi-e teamă. Să-ţi dăruiască Dumnezeu curajul leului şi puterea ursului! Voi urma sfatul ce-mi dai şi mă voi însura fără a mai sta la tocmeală. Oricând vei veni să mă vezi, vei afla în casa mea câteva slujnicuţe frumuşele, pe care ţi le voi lăsa în grijă să le spovedeşti. Întâia parte a predicii nu ţi-a fost degeaba, frate Ioane.

— Ascultă glasul clopotelor din Varennes! Ce spun clopotele? l-a îndemnat fratele Ioan.

— Le-am auzit, a răspuns Panurge, şi mi se pare că ştiu să prevestească mai bine decât toate căldările lui Jupiter şi ale Dodonei. Ascultă: însoa-ră-te, însoa-ră-te! Bine-ai să faci, bine-ai să faci, bine-ai să faci! Dacă te-nsori, dacă te-nsori, dacă te-nsori, n-ai să mai mori, mori, mori, mori! însoară-te, însoa-ră-te! Să ştii, frate Ioane, că mă-nsor. Toate glasurile cerului şi ale pământului mă îndeamnă. Cât despre treaba aceea, te rog să crezi că nu te voi face de ruşine. Poţi să te bizui pe mine, ca pe o poartă de aramă. Eu sunt ca un dulău, căruia numai o dată să-i strigi: „Şo pe ea!” şi se repede să înhaţe potârnichea. Se aruncă la poruncă, adulmecă vânatul şi e gata oricând! Chiar de-ar fi nevastă-mea tot atât de nesăţioasă în dragoste ca Mesalina sau ca marchiza Oincester din Anglia, şi tot voi mulţumi-o, cu vârf şi îndesat! N-am uitat ce spune Solomon, care era un bărbat înţelept şi se pricepea la treburi din astea; nici ce-a scris mai târziu Aristotel, că firea femeii e să nu se sature niciodată. Trebuie să ştii însă, frate Ioane, că nici eu nu mă dau bătut cu una, cu două. Să nu-mi vorbeşti despre faimoşii muieratici, ca Hercule, Proculus, Cezar sau Mahomet (care se laudă în Coranul lui, că nici şaizeci de hamali la un loc nu-l întreceau; minţea, păcătosul!). Nu-mi pomeni nici despre acel indian, care, după spusele lui Theofrast, Pliniu şi Atheneu, nu ştiu ce ierburi folosea şi într-o zi de şaizeci de ori iubea, ba şi mai mult. Eu, unul, zic că nu ştia să numere şi se înşela la socoteală. Cât despre mine, te rog să crezi (fiindcă e adevărat), că dinspre partea bărbăţiei sunt primo del mondo: întâiul în lume. Ascultă, cocoşelule, ai auzit vreodată despre anteriul călugărului din Castro? În orice loc ai fi atârnat acel anteriu, făţiş sau pe ascuns, ca prin farmec, dintr-o dată, toate vieţuitoarele de primprejur, oameni şi dobitoace, bărbaţi şi femei, până şi şoarecii şi pisicile, începeau să zburde şi porneau să se împerecheze. Pot să jur, că nici fuduliile mele nu-s mai prejos! Nu-ţi mai spun ce isprăvi sunt în stare să facă în orice casă, în orice bordei, în orice biserică şi la orice târg; îmi aduc aminte, că mă găseam o dată la Saint-Maixent, la vicleimul Patimilor lui Isus şi, căutându-mi loc prin mulţimea care căsca gura, am văzut deodată cum toţi cei de faţă, comedianţii ca şi privitorii, au fost cuprinşi de o asemenea ispită trupească uitându-se la nădragii mei, încât n-a mai rămas nici un înger, nici un drac, nici o drăcoaică şi nici un bun creştin, care să nu intre în călduri. Cel care sufla vorbele după carte a azvârlit foile cât colo, să le ducă vântul; altul care făcea pe arhanghelul Mihail a sărit pe fereastră; diavolii au ieşit din iad de gât cu mironosiţele; până şi Scaraoţchi îşi căuta perechea… S-a iscat o învălmăşeală atât de smintită, încât am luat-o din loc, ca bătrânul Cato, cenzorul, care văzând la o sărbătoare a florialelor dezmăţul ce se dezlănţuise în jurul lui, a plecat acasă, nevoind să fie martor la acea destrăbălare.