Capitolul XXXI
Ce sfaturi i-a dat lui Panurge doctorul Rondibilis.
Panurge a vorbit mai departe astfel:
— Când a venit felceru să-i jugănească pe călugării benedictini la Saussignac, cel dintâi cuvânt pe care l-a rostit, după ce l-a dat gata pe fratele Cauldaureil, a fost: „Altul la rând!” Aşa spun şi eu. Altul la rând! Hai, meştere Rondibilis, dă-i drumul! Să mă însor sau să nu mă însor?
— Jur pe toate cele patru picioare ale catârului meu, că nu ştiu cum să răspund la această întrebare. Ai spus că te simţi stăpânit de poftele trupului. Noi cunoaştem din învăţătura doftoricescului nostru meşteşug, şi după cum sună spusele vechilor ucenici ai lui Plato, că cinci sunt mijloacele prin care omul poate să înfrâneze pornirea simţurilor sale. Mai întâi: vinul.
— Adevărat, a spus fratele Ioan, eu când mă îmbăt, nu mai doresc altceva decât să dorm.
— Aşa am înţeles şi eu, a spus Rondibilis. Băutura fără măsură, adică vinul băut cu necumpătare răceşte sângele, înmoaie vinele, amorţeşte simţurile, zăpăceşte mişcările şi seacă puterile zămislirii. Aşa e zugrăvit Bachus, zeul beţivilor, beat, în haine muiereşti, fără barbă, dolofan şi scopit ca un eunuc. Altminteri se petrec însă lucrurile, când vinul e băut cu socoteală şi cumpătare. Înţelepciunea celor vechi n-a greşit spunând, că fără Ceres şi Bachus, Venera stă şi tânjeşte. Aşa spun lampsacienii, după cum povesteşte Diodor din Sicilia şi la rândul lui Pausanias, că domnişorul Priap e fiul lui Bachus şi al Venerei. În al doilea rând, sunt acele ierburi şi felurite leacuri, care amorţesc simţurile omului, îl răcesc şi îl fac neputincios. Aş putea să vă amintesc vreo câteva, cu nymphea heraclia [158], amerina, salcia, sămânţa de cânepă, periclymenosul [159], tamariscul, vitexul, mătrăguna, izma, orhideea, pielea de hipopotami aşa mai departe, care prin însuşirile şi lucrarea lor îngheaţă sămânţa vieţii şi n-o lasă să iasă din traista semănătorului. După cum sunt şi altele care înfierbântă sângele şi aţâţă dorinţa împreunării.
— Mulţumesc, n-am nevoie, slavă Domnului, a spus Panurge. Dar dumneata? Iartă-mă, meştere, n-am spus-o ca să te supăr.
— În al treilea rând: munca fără odihnă. Orice trudă a trupului îi stoarce puterile în aşa măsură, încât sângele, care se răspândeşte pentru a-l hrăni, n-are nici vreme, nici răgaz să ajungă până la mădularele zămislirii. Natura astfel a rânduit lucrurile, ca hrana să fie folosită mai întâi de toate pentru susţinerea vieţii şi numai ce prisoseşte să slujească la înmulţirea neamului omenesc. Diana a rămas fată-mare, fiindcă gonea toată ziua după vânat. Aşa era pe vremuri casta castraţilor şi aşa sunt şi astăzi cei care se trudesc fără răgaz: luptătorii din circuri şi ostaşii. Hipocrate pomeneşte în De aere, aqua et locis [160], despre unii barbari din ţara sciţilor, care erau mai neputincioşi decât eunucii, fiind tot timpul când la lucru, când călare. Filosofii spun că, dimpotrivă, trândăvia e mama desfrâului. Ovidiu, fiind întrebat o dată pentru ce a căzut Egist în păcatul preacurviei, a răspuns: „Fiindcă n-avea nici o treabă!” Dacă s-ar şterge de pe lume odihna, nici arcul lui Cupidon n-ar mai avea vreo putere; ar purta, ştrengarul, tolba lui de săgeţi ca pe-o povară nefolositoare, şi pe nimeni n-ar mai răni. Căci nu e nici el atât de bun ţintaş, să doboare cocorii în zbor şi cerbii gonind prin hăţiş (cum făceau Parcele), adică oamenii prinşi în forfota muncii. Îi nimereşte numai pe cei care stau într-o rână sau culcaţi, odihnind sau lenevind. Teofrast, întrebat fiind în mai multe rânduri ce e dragostea, a răspuns că e patima gândului care trândăveşte. Diogene spunea la fel, că desfrâul e îndeletnicirea celor care n-au altă îndeletnicire. Iar sculptorul Canachus din Sicya, lăsând să se înţeleagă că lenea şi nelucrarea sunt prielnice dragostei, a cioplit în marmură pe Venera şezând, iar nu în picioare, cum o înfăţişaseră cei dinaintea lui. Al patrulea mijloc e: învăţătura. Învăţătura cere o asemenea sforţare a minţii, încât sudoarea zămislitoare nu mai poate ajunge la locul cuvenit şi nici nervul găunos nu mai are puterea de a răspândi sămânţa menită să rodească vieţi omeneşti. Pentru a vă încredinţa despre aceasta n-aveţi decât să priviţi un cărturar aplecat asupra muncii sale: cum toate vinele capului îi sunt încordate, ca arcul unei arbalete, pentru a da minţii puterea de a umple ventricolele înţelegerii, ale pătrunderii, ale ţinerii de minte, ale judecăţii chibzuite şi ale închipuirii, trecând cu uşurinţă de la un ventricol la altul, pe calea pe care o arată anatomia, până la acea minunată ţesătură unde se sfârşesc arterele pornite din partea stângă a inimii; iar viaţa trupească, subţiindu-se prin atâtea treceri, dă naştere vieţii sufleteşti. Astfel, orice fiinţă adânc cugetătoare pare că se desprinde din ea însăşi, şi, lipsită de simţuri, rămâne dincolo de lumea dinafară, suflet fără trup; pe bună dreptate spunea Socrate că „filosofia nu-i altceva decât moartea care gândeşte”. De aceea, poate, Democrit şi-a luat singur vederea, socotindu-se mai puţin stânjenit de orbire, decât de priveliştile care nu-l lăsau să se adâncească cu totul în cugetarea lor. De aceea Pallas, zeiţa înţelepciunii şi ocrotitoarea celor înţelepţi, a rămas fecioară. Toate cele nouă muze sunt fete-mari. Nici cele trei graţii n-au păcătuit vreodată. Am citit undeva, că fiind întrebat Cupidon de maică-sa, Venus, pentru ce le cruţă pe muze, puştiul a răspuns că sunt atât de frumoase, atât de curate, atât de cinstite, atât de ruşinoase, şi au atât de lucru, una cercetând stelele, alta socotind numerele, alta măsurând corpurile, alta potrivind cuvintele, alta dând viaţă cântecului, încât, de câte ori încearcă să se apropie de ele îşi destinde arcul, îşi închide tolba şi îşi stinge torţa, de teamă şi de ruşine să nu le stingherească. Apoi, îşi scoate legătura de pe ochi pentru a le privi mai bine şi a asculta în desfătare cântările lor. Atât de mult îl fermecau, încât adeseori, răpit de dulceaţa şi frumuseţea lor, adormea, nevoind să le ispitească sau să le tulbure. În această privinţă m-am încredinţat de adevărul celor spuse de Herodot în cartea amintită, despre sciţi, ca şi în De genitura [161] unde arată că orice om căruia i se taie artera parotidă de lângă ureche e lovit de neputinţă, din aceeaşi pricină pe care v-am arătat-o vorbind despre viaţa sufletească, pe care o hrăneşte sângele din artere: căci o mare parte din puterea de zămislire porneşte din creier şi din măduva spinării. În sfârşit, al cincilea mijloc e faptul împreunării.
— Ştiam eu că aici vrei s-ajungi! a spus Panurge. Arunci pietre în grădina mea. Dar din parte-mi, poţi să dai pilde câte vrei.
Fratele Ioan a vorbit şi el:
— Fratele Scilino, egumenul de la Sfântul Victor din Marsilia, spune că e pedepsirea cărnii (după cum credea şi sihastrul de la Sfânta Radegonda de lângă Chinon). Pustnicii din deşertul Tebaidei, pentru a-şi potoli răzvrătirea cărnii şi pârdalnica pornire a simţurilor, se pedepseau astfel de la cinci până la treizeci de ori pe zi.
— Îl văd pe Panurge bine zidit, a spus Rondibilis, cu toate mădularele întregi, cumpănit sufleteşte şi cu mintea limpede. El şi-a mărturisit, la o vârstă potrivită, cinstita dorinţă de a se însura. Dacă se va însoţi cu o femeie care să-i semene întru toate, vor zămisli amândoi urmaşi vrednici de-a domni într-o împărăţie de peste ape.
Cu cât vor veni pe lume mai curând, cu atât vor fi mai zdraveni şi mai sănătoşi.
— Meştere doftor, a spus Panurge, mă voi însura cât mai în grabă. Te rog să crezi. În timp ce vorbeai, gărgăunii mei îmi zbârnâiau la ureche mai stăruitor ca niciodată. Ai cuvântul meu. Te rog să pofteşti la nuntă, vom bea şi vom mânca pe săturate. Să poftească şi doamna, dacă-i face plăcere; cu toate prietenele dumneaei, se înţelege. Vor fi binevenite.
