Capitolul XXXII.
Cum a dovedit Rondibilis că toţi bărbaţii au dreptul să fie înşelaţi
— Mai rămâne de lămurit o întrebare, a spus Panurge. Un p. s. pe care îl adaugi la scrisoare, adică pe scurt. Mă va înşela nevasta?
— Sfinte Dumnezeule! a strigat Rondibilis. Ce întrebare! Dacă te va înşela nevasta? Iubite prietene, eu sunt însurat. Te vei însura şi dumneata. Dar să-ţi intre bine în cap, că oricare bărbat însurat se află în primejdie de coarne, adică, mai bine zis, are dreptul să le poarte. Însurătoarea şi coarnele sunt ca omul şi umbra lui. Când auzi spunându-se despre cineva aceste două cuvinte: e însurat, poţi să adaugi fără nici o teamă: este, a fost sau va fi încornorat.
— Ce vorbe sunt astea, cobea dracului? a strigat Panurge.
— Prietene, a spus Rondibilis, filosoful Hipocrate, plecând într-o zi de la Lango la Polistilo, să stea de vorbă cu Democrit, a scris unui bun prieten al său, Dionis, rugându-l să-i ducă nevasta la părinţii ei, nişte oameni foarte de treabă, nevoind ca femeia să rămână singură acasă în lipsa bărbatului. Totodată, să bage bine de seamă şi s-o urmărească pas cu pas, în ce loc se duce şi ce fel de oameni vin s-o caute. „Nu că m-aş îndoi despre cinstea şi credinţa ei, scria Hipocrate, căci niciodată nu mi-a dat pricină de bănuială, dar e femeie, şi ajunge.” Firea femeii, prietene, ne-o spune luna. Ca şi luna, femeia se ascunde, se ruşinează şi se preface în faţa bărbatului său. Dar în lipsa acestuia, se dă de gol, îşi leapădă făţărnicia, zburdă, hoinăreşte, îşi dă poalele peste cap, precum luna care, când se află în întâlnire cu soarele nu se zăreşte nici pe cer, nici pe pământ, dar când se depărtează de soare, luminează în toată strălucirea ei, mai cu seamă noaptea.
Aşa sunt toate femeile: femei. Când spun femeie, înţeleg o fiinţă atât de plăpândă şi de schimbătoare, atât de nestatornică şi de slabă, încât (cu toată cinstea cuvenită) îmi vine să cred că natura, când a zămislit-o, s-a depărtat de la buna rânduială şi de la măsura potrivită pe care a pus-o în toate lucrările sale. Am stat de-atâtea ori să cuget şi am ajuns la credinţa că, dând viaţă femeii, firea s-a gândit mai mult la plăcerea bărbatului şi la înmulţirea neamului omenesc, decât la plămădirea unei făpturi desăvârşite. Nici Platon nu ştia pe ce treaptă s-o aşeze: printre fiinţele cugetătoare sau printre cele care trăiesc numai cu simţurile? Natura a ascuns în trupul femeii o jivină, care în bărbat nu se găseşte. O fiară fără astâmpăr, care muşcă şi râcâie, zburdă şi gâdilă, înţeapă şi ustură, răscolind simţurile, tulburând pornirile sufletului şi răvăşind toate gândurile. Aşa încât, dacă nu li-e stropită fruntea cu puţină ruşine, ai să vezi pe unele ca nişte ieşite din minţi, cum se dau celui dintâi venit, mai dezmăţate decât proetidele, mimalonidele şi tiadele lui Bachus în desfrânata sărbătoare a bacanalelor; căci acea jivină cumplită le stăpâneşte toate mădularele trupului, cum o arată foarte lămurit ştiinţa care se cheamă: anatomie. Nu vreau să mai lungesc vorba. Voi spune numai atât, că femeile cinstite şi fără de păcat sunt cu atât mai vrednice de laudă, cu cât găsesc în ele puterea de a înfrâna acea neîmblânzită fiară, care caută să le tulbure judecata. Şi voi încheia spunând, că numai atunci când bărbatul izbuteşte să sature acea jivină nesătulă şi să-i astâmpere (pe cât e cu putinţă) poftele, furia ei se potoleşte şi năbădăile i se liniştesc. Aşadar, să nu te miri, că noi, aceştia, care n-avem de unde să-i dăm să înfulice şi s-o îndestulăm zi de zi, suntem în necontenită primejdie de-a fi încornoraţi.
— Bună pomană pentru un om sărac, a spus Panurge. Şi n-ai la îndemână, felcere, nici un leac împotriva unei astfel de primejdii?
— Cum de nu, a răspuns Rondibilis. Ştiu unul foarte bun, pe care îl folosesc eu însumi. L-am găsit în cartea unui învăţat cu mare faimă, care a trăit acum optsprezece veacuri. Să ţi-l spun…
— Eşti un om aproape cumsecade, i-a tăiat vorba Panurge. Dumnezeu mi-e martor, că mi-eşti drag de nu mai pot. Ia gustă din magiunul ăsta de gutui, care strânge maţul şezutului, şi prin însuşirile lui stiptice înlesneşte mistuirea. Ei, asta-i bună! M-am apucat să vând castraveţi la grădinar! Dă-mi voie să-ţi torn în acest pocal bătrânesc o duşcă de tămâios. Să nu-ţi fie teamă de anghină, că n-am pus în pahar anghinare. Nici piper, nici seminţe de mere pădureţe, ci numai puţină scorţişoară cernută, praf de zahăr şi vin din cel mai bun, de Deviniere, din Valea Sorbului, de sub nucul cel mare.
