Capitolul XXXIV.

Cum râvnesc de obicei femeile la lucrul oprit.

Pe vremea când eram flăcău şi trăiam în desfrânare la Orleans, a spus Carpalim, iscodisem un mijloc îndemânatic de-a prinde femeile în laţ şi a le ispiti să se joace de-a dragostea cu mine. Nu cu vorbe dulci, nici cu jurăminte, ci arătându-le limpede şi lămurit (cu mare ticăloşie) cât erau de bănuitori bărbaţii lor. Nu născocisem nimic, fiindcă aşa stă scris în cărţi şi astfel a fost mersul lumii de totdeauna. Asemenea pilde şi păţanii îţi scoate viaţa la iveală, în fiecare zi. Vârându-şi în cap tot felul de gânduri poznaşe, nevestele îşi înşală bărbaţii cu toată sârguinţa, făcând de altminteri la fel ca Semiramida, ca Egesta, ca femeia din insula Mandes a Egiptului (despre care pomenesc Herodot şi Strabon) şi ca atâtea alte ştrengăriţe de acelaşi soi.

— Adevăr a grăit, a spus Ponocrat. Ştiam pe vremuri o poveste, cum papa Ioan al XXI-lea, trecând într-o zi pe la mănăstirea Fonthevrault şi ieşindu-i înainte maica stareţă cu celelalte măicuţe, l-au rugat să le dea învoiala de a se spovedi între ele. Miresele lui Isus, ziceau mironosiţele, au ca toate femeile unele metehne ascunse, pe care se ruşinează să le mărturisească unui duhovnic-bărbat, ci mult mai lesne le-ar veni să şi le destăinuiască unele altora. – „N-aş pregeta să vă dau o asemenea învoire, ca şi altele, a răspuns papa, dar se iveşte o piedică, după cum socot. Spovedania, bine ştiţi, e o taină; iar voi femeile nu prea ştiţi să vă ţineţi gura.” – „Ba ştim, au sărit de colo măicuţele. Mai bine decât bărbaţii!” Atunci sfântul părinte le-a încredinţat o lădiţă în care, fără să-l fi văzut maicile, ascunsese o păsărică. Le-a poruncit să aşeze lădiţa într-un loc ferit, făgăduind pe cinstea lui de papă că le va îndeplini rugămintea, dacă vor răbda să nu ridice capacul, orice s-ar întâmpla, sub ameninţarea judecăţii episcopeşti şi a veşnicei afurisenii. Abia au auzit călugăriţele opreliştea şi stăteau ca pe ghimpi, să vadă ce-i în lădiţă? Sfântul părinte le-a dat binecuvântarea şi s-a dus să se culce. Dar n-a făcut nici zece paşi, că toate măicuţele s-au repezit buluc la lădiţă, să-i cerceteze cuprinsul. A doua zi dimineaţa, papa le-a chemat cu gândul să le dea dezlegarea cerută. (aşa îşi închipuiau ele.) Dar, înainte de orice altă vorbă, le-a cerut să-i aducă lădiţa cu pricina. I-au adus-o, nu zic ba, dar pasărea… zburase! Iar papa le-a ocărât, întrebându-le cum vor fi în stare să păstreze taina spovedaniei, când nu s-au putut răbda să nu umble la lădiţa păsăruicii.

— Fii binevenit între noi, cinstite meştere! Am simţit o mare bucurie ascultându-te, şi îi aduc laudă Domnului pentru aceasta. N-am mai avut mulţumirea de-a fi laolaltă, de când ne-ai înfăţişat la Montpellier, cu vechii noştri prieteni Guy Bourguier, Balthazar Nayer, Jean Quentin, Franşois Robinet şi Francois Villon, acea poznă veselă şi plină de învăţăminte a bărbatului care luase de nevastă o femeie mută.

— Eram şi eu de faţă, a spus Epistemon. Vrednicul bărbat ţinea cu orice preţ ca femeia lui să-şi recapete graiul. L-a recăpătat în adevăr, cu ajutorul unor vraci, care i-au tăiat nu ştiu ce pieliţă de sub limbă. Dar când a început muierea să vorbească, a vorbit, a vorbit, a vorbit vrute şi nevrute, verzi şi uscate, de baba-Rada şi de Rada-baba, până când bărbatul, ieşindu-şi din fire, a alergat într-un suflet la vraci, rugându-l să-i ia nevestei graiul înapoi, aşa cum i-l dăduse. Vraciul i-a răspuns, ridicând din umeri, că el cunoaşte multe leacuri cu care poate să redea graiul femeii, dar n-a aflat până acum niciunul, care s-o facă să tacă! Singurul mijloc ar fi surzenia bărbatului. Omul nostru nu-ş ce-a făcut şi ce-a dres, că şi-a pierdut auzul; iar femeia, dându-şi seama că bărbatul n-o mai aude, şi că meliţa ei toacă degeaba, a turbat. Când vraciul a venit să-şi ceară plata, surdul i-a răspuns că nu-l aude. Vraciul, de necaz, i-a turnat în cap un praf de-al lui şi l-a făcut să-şi piardă minţile. Până la urmă, bărbatul nebun şi femeia turbată l-au luat la bătaie pe vraci, lăsându-l pe jumătate mort! Nicicând n-am râs mai cu poftă, ca la pozna asta!

— Să ne întoarcem la oile noastre, a zis Panurge. Dumneata spuneai, după cum am înţeles, că pot să mă însor în toată voia, fără să-mi mai bat capul cu întrebarea, dacă mă va înşela nevasta sau nu. Rău ai grăit, cinstite meştere! Ştiu bine, că în ziua nunţii mele te vei găsi cu treburile dumitale prin alte părţi şi nu vei fi de faţă. N-am să te ţiu de rău că nu vei veni la ospăţ.

Stercus et urina sunt medici prandia prima, Ex aliis paleas, ex istis collige grana. [162]

— N-ai spus bine, l-a îndreptat Rondibilis. Stihul al doilea zice aşa: Nobis sunt signa, vobis sunt prandia digna. [163]

— Iar dacă, între timp, nevastă-mea nu s-o simţi bine…

— Va trebui să-i cercetez mai întâi udul, să-i ascult inima, să-i pipăi partea de jos a pântecelui şi împrejurimile buricului, cum ne învaţă Hipocrate, în 2 Aphorism 35.

— Nu! Nu! a spus Panurge. Până una-alta, nici nu-i nevoie. Noi, oamenii legii, avem pravila noastră: de venire inspiciendo [164]. Am să-i pregătesc eu însumi un clistir. Nu-ţi părăsi treburile dumitale, care sunt fără îndoială mai grabnice. Îţi voi trimite un plocon şi vom rămâne buni prieteni.

Panurge s-a apropiat de el şi i-a strecurat în palmă patru scuzi. Rondibilis i-a înşfăcat repede, spunând cu glas tresărit şi aproape supărat:

— Domnul meu, nu trebuia să te osteneşti… Oricum, îţi mulţumesc cu plecăciune. De la oamenii de rând nu primesc niciodată, dar pe prieteni nu pot să-i jignesc. Sunt la porunca dumitale, ori de câte ori vei avea nevoie.

— Cu plată? a întrebat Panurge.

— Bineînţeles!