Capitolul XXXVI.

Răspunsurile lui Gaurigan, filosoful sceptic şi ucenicul lui Pyron

— Vorbiţi ca nişte ursitoare, a spus Panurge, dar mie-unuia mi se pare că am căzut în fundul acelui puţ întunecat, în care, după cum zicea Heraclit, s-a înecat adevărul. Nu mai văd şi nu mai înţeleg nimic. Sunt buimac, şi pot să spun că vorbăria dumneavoastră nu-mi face nici o plăcere. (Potoleşte-te, filozofule, nu mai băga atât în dumneata!) Ia să schimbăm cântecul, şi să nu mai despicăm firul de păr în patru. Nici dumitale nu-ţi place să baţi câmpii, după cum cred. Aşadar, în numele bunului Dumnezeu, drăguţul, răspunde-mi: să mă însor?

Gaurigan – Însoară-te.

Panurge – Şi dacă nu vreau?

Gaurigan – Nu văd cine te-ar putea sili.

Panurge – Nu vezi?

Gaurigan – Nu văd, şi nu sufăr de orbul găinilor.

Panurge – Eu văd o mie de pricini care mă îndeamnă să mă însor.

Gaurigan – Să le numărăm.

PanurgeO mie, aşa vine vorba. Am spus un număr hotărât, ca să arăt un număr nehotărât. Vreau să spun: multe.

Gaurigan – Te ascult.

Panurge – La naiba! Nu pot să trăiesc fără femeie.

Gaurigan – Lasă-l pe naiba la o parte.

Panurge – Pentru numele lui Dumnezeu, poftim! Toţi înţelepţii lumii spun că a te culca în aşternut de unul singur, adică fără femeie, înseamnă să trăieşti ca o vită, cum ofta Didona, suspinând printre lacrimi.

Gaurigan – Sluga dumitale!

Panurge – Eu ştiu ce vorbesc, filozofule. Ce zici, să mă însor?

Gaurigan – N-am zis nu.

Panurge – Şi o să-mi fie bine?

Gaurigan – După cum vei nimeri.

Panurge – Şi dacă voi nimeri bine, fi-voi fericit?

Gaurigan – De-ajuns.

Panurge – Ia s-o luăm acum în răspăr. Dar dacă nimeresc rău?

Gaurigan – Să nu te amărăşti pentru atât.

Panurge – Dar bine, omule, fie-ţi milă de mine şi sfătuieşte-mă ce să fac?

Gaurigan – Faci ce vrei.

Panurge – Hodoronc-tronc!

Gaurigan – Te rog, fără descântece!

Panurge – Bine, filosoful lui Dumnezeu, eu nu-ţi cer decât un sfat. Ce sfat îmi dai?

Gaurigan – Niciunul.

Panurge – Să mă însor?

Gaurigan – Eu nu mă amestec.

Panurge – Atunci să nu mă însor?

Gaurigan – N-am spus asta.

Panurge – Dacă rămân neînsurat, n-am să port coarne?

Gaurigan – Aşa cred.

Panurge – Să zicem că mă însor.

Gaurigan – De ce: să zicem?

Panurge – Închipuieşte-ţi, vreau să spun, că sunt însurat.

Gaurigan – Nu pot acum. Mi-e gândul în altă parte.

Panurge – M-ai pricopsit! Ah, dacă aş putea să trag o înjurătură… măcar pe şoptite. M-aş mai răcori. Dar, răbdare… Prin urmare, dacă mă voi însura voi purta coarne!

Gaurigan – Aşa se pare.

Panurge – Dar dacă femeia mea va fi cinstită şi credincioasă, nu mă va înşela, nu-i aşa?

Gaurigan – Vorbişi ca din carte.

Panurge – Ascultă-mă…

Gaurigan – Sunt numai urechi.

Panurge – Iată care e întrebarea: nevastă-mea va fi cinstită şi credincioasă? Numai atât aş vrea să aflu.

Gaurigan – Mă cam îndoiesc.

Panurge – O cunoşti?

Gaurigan – Nu.

Panurge – Atunci cum poţi să te îndoieşti de un lucru pe care nu-l cunoşti?

Gaurigan – Iac-aşa!

Panurge – Dar dacă ai cunoaşte-o?

Gaurigan – Mai vârtos.

Panurge – Ascultă, pajule, mititelule, uite, ţine aici scufia mea – lasă-mi ochelarii! – coboară în curte şi înjură pentru mine o jumătate de ceas. O să înjur şi eu în locul tău o dată, când vei avea nevoie… Şi cu cine o să mă înşele?

Gaurigan – Cu cine s-o nimeri.

Panurge – Băga-s-ar dracul în el! O să-i rup oasele!

Gaurigan – Aşa să faci.

Panurge – Să mă ia în coarne o mie de draci, dacă nu i-oi pune lacăt femeii când voi pleca de-acasă!

Gaurigan – Ai putea să-ţi alegi cuvintele.

Panurge – Cuvinte am ales şi am ouat destule! Acum vreau să hotărăsc ce am de făcut.

Gaurigan – Hotărăşte, eu nu te împiedic.

Panurge – Ia stai puţin! Văd că n-am izbutit până acum să-ţi las sânge. Am să te încrestez în altă parte. Dumneata eşti însurat sau ba?

Gaurigan – Niciuna, nici alta.

Panurge – Sfinte Dumnezeule, ţine-mă! Nu mă lăsa! Am asudat leoarcă. Parcă aş fi muncit la sapă, mânca-m-ar viermii! Mi s-a întors rânza pe dos şi mi s-a încuiat maţul! Nu pot să încomofistibulizez în tolba minţii mele răspunsurile pe care mi le dai.

Gaurigan – Atâta grijă să am.

Panurge – Să pornim mai departe, înţeleptule! Eşti însurat?

Gaurigan – Aşa mi se pare.

Panurge – Ai mai fost însurat vreodată?

Gaurigan – Parcă.

Panurge – Şi ai avut noroc întâia oară?

Gaurigan – Oarecum.

Panurge – A doua oară ai nimerit-o mai bine?

Gaurigan – Cine poate să ştie!

Panurge – Pune mâna pe inimă şi răspunde: te simţi bine însurat?

Gaurigan – Aşa şi aşa.

Panurge – Pe barba sfântului Cristofor, mai degrabă aş stoarce un pârţ dintr-un măgar mort, decât o vorbă lămurită din gura dumitale! Nu pot s-o scot la capăt cu dumneata în nici un fel. Adevăr mărturisesc, filozofule, că şi dracului i-ar fi ruşine de amândoi. Răspunde: purtat-ai coarne, da sau ba? Cu dumneata vorbesc, ăsta care stai lângă mine, nu cu dumneata, ăla care ai plecat să baţi mingea.

Gaurigan – Dacă s-a întâmplat să nu port coarne, înseamnă că am avut noroc. Aşa mi-a fost scris!

Panurge – Pe carnea, pe trupul şi pe sângele meu, mă las păgubaş, îmi iau catrafusele şi plec. Pe ăsta nu pot să-l apuc de nicăieri.

Auzind aceste cuvinte, Gargantua s-a ridicat şi a spus:

— Lăudat să fie Domnul în toate lucrările lui. După cum văd, lumea s-a făcut mai frumuşică de când m-am întâlnit cu ea întâia oară. Bine am ajuns! Va să zică filosofii cei mai învăţaţi şi mai iscusiţi s-au înhăitat cu şleahta schepticilor şi s-au întors înapoi la şcoala lui Pyron. Slavă ţie, Doamne, slavă ţie! Adevăr zic vouă, că mai lesne vei prinde pe lei de coamă, pe cai de urechi, pe zimbri de grumaz, pe bivoli de coarne, pe lupi de coadă, pe ţapi de barbă şi pe ulii de plisc decât pe filosofi de cuvânt! Rămâneţi cu bine, dragi prieteni.

Gargantua s-a depărtat, iar Pantagruel a spus celor de faţă:

— Timeu din cartea lui Platon număra oaspeţii la începutul fiecărei adunări; noi ne vom număra la sfârşit. Unul, doi, trei… Unde-i al patrulea? Cine lipseşte? Nu cumva e prietenul nostru Bridoye?

Epistemon a răspuns că ducându-se să-l poftească nu l-a găsit acasă. Un aprod de la Curtea din Mirelingues venise mai înainte să-l cheme pentru a da seama în faţa Parlamentului despre o hotărâre pe care o rostise. Bridoye plecase în grabă ca să fie de faţă şi să nu se pomenească tras la răspundere în lipsă.

— Voi vedea despre ce e vorba, a spus Pantagruel. Se împlinesc patruzeci de ani, de când Bridoye e judecător în Fonsbeton, şi în răstimpul acesta a rostit mai bine de patru mii de hotărâri. Două mii trei sute nouă din ele au mers mai departe înaintea Parlamentului din Mirelingues, în urma plângerii celor care pierduseră, dar toate au rămas în picioare şi au fost întărite, plângerile dovedindu-se neîntemeiate. Dacă acum, la sfârşitul zilelor sale, s-ar vedea lovit cu mustrare, încercarea ar fi prea grea pentru el, după ce a trăit în cinste şi dreptate o viaţă întreagă. Vreau să-l ajut din toate puterile mele. Ştiu că lumea s-a făcut atât de rea, încât dreptatea are nevoie de apărare. O voi face fără zăbavă, pentru a-l feri de orice năpastă.

Mesele s-au strâns, Pantagruel a împărţit oaspeţilor săi daruri de preţ şi de mare cinste: inele, giuvaeruri, potire de aur şi talere de argint, după care, mulţumind încă o dată din inimă tuturor, s-a îndreptat spre odăile sale.