Capitolul XXXVII.

Cum l-a îndemnat Pantagruel pe Panurge să ceară sfatul unui nebun.

În drum spre iatac, Pantagruel l-a zărit lângă o fereastră pe Panurge trist şi îngândurat, clătinând din cap cu amărăciune. Pantagruel i-a spus:

— Semeni cu un şoarece care a căzut într-o mlaştină şi cu cât se zbate să scape, cu atât mai adânc se afundă. Te zvârcoleşti într-un lanţ încâlcit de îndoieli, şi din ce te smuceşti căutând dezlegare, cu atât te încurci mai rău. Ascultă! Am auzit o vorbă din popor, că un nebun judecă de multe ori mai bine decât zece învăţaţi. De vreme ce răspunsurile înţelepciunii nu te-au lămurit, ce-ar fi dacă ai cere sfatul unui nebun? S-ar putea s-o nimereşti şi să rămâi mulţumit. Mulţi regi au scăpat de primejdie şi multe ţări s-au păstrat întregi; multe războaie s-au câştigat şi multe încercări au fost biruite după sfatul şi prevestirile unor nebuni. Gândeşte-te şi vei recunoaşte că am dreptate. Cel care poartă grija treburilor lui, dovedindu-se gospodar harnic şi priceput; cel care îşi păstrează judecata limpede şi nu pierde nici un prilej prielnic pentru a-şi spori avutul; cel care cu dibăcie izbuteşte să scape de lipsuri şi de necaz e socotit de noi toţi drept un înţelept. Dar înaintea gândirii cereşti nu-i preţuit tot astfel; în cumpăna ei nu e cu adevărat înţelept, adică vrednic de a vedea pe cele de faţă şi de a prevedea pe cele viitoare decât omul care pe el însuşi se uită, care se înalţă deasupra fiinţei sale, se curăţă de toate îndemnurile pământeşti şi se desprinde cu gândul de toate slăbiciunile omeneşti, nepăsător la toate. Astfel spunem noi că sunt nebunii. Pe marele proroc Faunus, fiul lui Picuş, regele latinilor, poporul neştiutor l-a numit Fatuel, adică pe limba lui: Nebunul. Asemeni, în păcălelile pe care le joacă măscăricii, tichia Nerodului şi scufia Nebunului o pun în cap, nu cei mai proşti, ci cei mai isteţi dintre ei. Astrologii spun că împăraţii şi nebunii vin pe lume sub acelaşi semn al zodiacului. Enea şi Choroebus (despre care Euphorion spune că a fost nebun) au avut la naştere acelaşi horoscop. Nu mă voi depărta prea mult, dacă îţi voi aminti ce povesteşte Ioan Andre despre cuprinsul unui canon al nu-ştiu-cărui papă către primarul şi pârgarii din La Rochelle; Barbaţiu o spune despre pandectele lui Justinian, iar acum de curând Jason, în proverbele lui, şi Jean Seigny, faimosul nebun al Parisului, străbunicul lui Caillette de mai târziu. Iată întâmplarea: Un derbedeu din Paris, trecând într-o zi prin faţa unei ospătarii de lângă fortăreaţa Chastelet, s-a oprit în faţa grătarului, a scos din traistă o bucată de pâine şi a început s-o mănânce, sorbind cu nesaţiu mireasma cărnii fripte. Birtaşul l-a lăsat în pace şi nu i-a spus nimic; dar după ce mârlanul şi-a mestecat codrul de pâine şi a dat să plece, l-a prins frumuşel de guler şi i-a cerut să-i plătească… mirosul fripturii! Omul a răspuns, că nici măcar nu s-a atins de cărnuri, deci cu nimic nu l-a păgubit şi cu nimic nu i se socoteşte dator. Aroma cărnii fripte, răspândindu-se în văzduh, s-ar fi pierdut oricum, şi nu s-a mai pomenit încă la Paris să se vândă miros de friptură pe stradă! Birtaşul a răspuns, că el nu-i ţinut să hrănească pe toţi derbedeii Parisului cu aromă de la grătarul lui, şi l-a ameninţat că dacă nu-i plăteşte îi mută fălcile. Mârlanul a pus mâna pe băţ să se apere, şi s-a încins o zarvă nemaipomenită. Mulţimea de gură-cască s-a strâns din toate părţile să privească încăierarea. Între ei se afla şi Jean Seigny, nebunul oraşului. Zărindu-l, birtaşul a spus mârlanului: – „Vrei să-l punem pe marele Jean Seigny judecător peste noi?” – „Vreau, cum să nu vreau, lua-te-ar naiba!” a răspuns flămândul. Jean Seigny, după ce i-a ascultat pe amândoi, i-a cerut derbedeului să scoată din pungă un şfanţ de argint. Mârlanul, neavând încotro, s-a supus şi i-a pus banul în mână. Nebunul l-a luat, l-a aşezat pe umărul stâng ca şi cum ar fi vrut să-i cumpănească greutatea, l-a lovit pe unghie ca să audă cum sună, apoi, închizând un ochi, s-a uitat cu luare-aminte să-i citească scrisul. Mulţimea căsca gura la el, birtaşul aştepta încrezător, iar mârlanul schimba feţe-feţe. După o tăcere destul de îndelungată, nebunul s-a dus să mai sune o dată banul pe tejghea, apoi cu o măreţie de jude-preşedinte, ţinând în mână paiaţa lui ca pe un schiptru, înfundându-şi pe cap scufia de blană cu urechi de hârtie zdrenţuită, a tuşit de trei ori şi a spus: – „Curtea găseşte de cuviinţă că, împricinatul care şi-a mâncat pâinea cu miros de friptură, a plătit birtaşului cu sunetul banului. Aşadar şi prin urmare, Curtea îndrumă pe fiecare să-şi vadă de treaba lui. Fără cheltuieli de judecată şi spre ştiinţa părţilor”. Hotărârea nebunului li s-a părut tuturor judecătorilor din Paris atât de dreaptă şi de minunată, încât au recunoscut că nici Parlamentul însuşi, cu legea în mână, n-ar fi putut să chibzuiască mai bine. Aşadar, gândeşte-te dacă n-ar fi mai nimerit să ceri sfatul unui nebun.