Capitolul III.

Cum a fost purtat Gargantua unsprezece luni în pântecele maică-si.

Grandgousier era chefliul cel mai vesel al vremii sale şi băutorul cel mai harnic din câţi a cunoscut lumea. Îi plăcea să mănânce sărat, de aceea în cămările lui se aflau puse la păstrare, pentru oricând, grămezi întregi de şunci de Baiona şi de Maienţa, nenumărate limbi afumate, belşug de caltaboşi în lunile de iarnă, felurite cărnuri ţinute în muştar şi în saramură, icre de păstrugă în untdelemn şi câtime de cârnaţi, dar nu de Bolonia (căci se temea de otrăvurile italienilor), ci de Bigorre, de Lonquaulnay, de Brena şi de Rouerg. În anii bărbăţiei sale s-a însoţit cu Gargamela, fata regelui Parpaioţilor, o femeie chipeşă şi plină de nuri. Atât şi-au frecat şoriciurile şi de-atâtea ori s-au strâns în braţe, jucându-se de-a dobitocul cu două spinări, până ce Gargamela a rămas grea, zămislind un fecior pe care l-a purtat în pântecele ei unsprezece luni.

Căci atât, ba chiar mai mult, se întâmplă să ţină sarcina femeii, când e vorba de naşterea unui prunc cu stea în frunte, sortit să îndeplinească isprăvi mari la vremea lui. Aşa povesteşte Homer că s-a petrecut cu nimfa care, împreunându-se cu Neptun, a născut abia după un an împlinit, adică la douăsprezece luni. Aşa zice A. Gelu [5] (cartea sa a IlI-a), că sămânţa măreţului zeu nici nu putea să rodească într-un timp mai scurt, pentru a da la iveală o făptură cu adevărat desăvârşită. Tot din această pricină, lui Jupiter i-a trebuit o noapte de patruzeci şi opt de ceasuri ca să facă dragoste cu Alcmena. Cum s-ar fi plămădit mai în grabă unul ca Hercule, care a mântuit lumea de balauri şi de tirani?

Dumnealor, pantagrueliştii mai vechi, au întărit cele ce vă spun, arătând lămurit că orice prunc născut de-o femeie până în unsprezece luni de la moartea bărbatului ei, se cuvine, potrivit legii, să fie socotit al aceluia. Hipocrat în cartea Di alimento [6], Pliniu în cartea VII, capitolul 5, Plaut în Cistellaria [7], Marcus Varo în satira numită Diata (punând temei pe spusele lui Aristotel), Censorius în cartea De die natali [8], Aristotel însuşi în Natura animalium [9], Gellius în cartea III, capitolul 16, Servius, pornind în Eglo de la un vers al lui Virgiliu:

Matri longa decern… [10] şi o mie de alţi nerozi, al căror număr a mai sporit de-atunci cu oamenii legii, au statornicit că femeile văduve, timp de două luni după moartea bărbatului, pot să-şi dea poalele peste cap în toată voia. Eu v-aş ruga, aşadar, dacă ştiţi vreuna din acestea (pentru care face să te osteneşti) să mi-o aduceţi de-a călare până aici. Şi dacă până în a treia lună se va întâmpla să rămână grea, plodul pe care îl va naşte va fi, în bună rânduială, vlăstarul legiuit al răposatului. Sarcina, bine înteţită, îşi umflă foalele şi creşte. Întindeţi pânzele, băieţi, că burta corăbiei e plină! Aşa făcea şi Iulia, fata împăratului Octavian, care nu se întindea cu ibovnicii ei decât în lunile când era grea, după cum cârmaciul nu se suie pe punte, până ce nu-i corabia smolită cu grijă şi încărcată cum se cuvine.

Iar dacă vreunul dintre dumneavoastră le-ar ţine de rău pe văduve că fac dragoste cu burta la nas (când nici iepele nu se mai lasă la armăsar după ce-au prins), dumnealor vă vor răspunde că nu sunt iepe, ci femei, şi că înţeleg să se folosească de plăcuta îngăduinţă, care le dă voie să se înfrupte fără teamă din ce prisoseşte; aşa a răspuns odinioară şi Populia, după cum zice Macrob în cartea a IlI-a din Saturnalii […] păi grele, n-are decât să le pună astupuş şi să le coasă gura.