Capitolul LII.

Cum a ctitorit Gargantua mănăstirea din Telem pentru fratele Ioan.

Mai rămăsese nerăsplătit numai fratele Ioan. Gargantua voise să-l facă stareţ la Seuille, dar călugărul n-a primit. I-a îmbiat apoi mănăstirea Bourgueil sau pe cea de la Saint-Florent, care i-o plăcea din ele sau pe-amândouă de-ar fi dorit. Fratele Ioan a răspuns însă hotărât, că nu vrea să-şi facă de lucru cu călugării; nici să le poarte de grijă, nici să le poruncească. „Cum aş putea (zicea el) să cârmuiesc pe alţii, când nu-s în stare să mă stăpânesc nici pe mine. Dacă socoteşti că ţi-am fost de folos – şi aş putea să-ţi mai fiu – îngăduie-mi să înalţ o mănăstire după gândul meu.”

Rugămintea aceasta i-a plăcut lui Gargantua, care i-a dat în seamă întreg ţinutul Telemei, până la apa Loarei, cam două leghe depărtare de pădurea din Port-Huault; iar călugărul s-a legat să întemeieze o aşezare mănăstirească, fără asemănare în toată lumea.

— Mai înainte de toate, a spus Gargantua, să nu ridici împrejurul ei ziduri de cetate, cum sunt celelalte mănăstiri, dinadins întărite şi de restul lumii despărţite.

— Drept ai vorbit! Zidurile despărţitoare sunt rău-sfătuitoare. În ţarcul închis cu muruială se-aude numai mârâială; cei de dincolo de poartă, pizmă şi necaz ne poartă, iar noi, din chilii tânjim şi unii pe alţii ne bârfim.

Fiindcă la unele tagme călugăreşti e obiceiul, ca de câte ori pătrunde în mănăstire o femeie (vorbesc despre cele cucernice şi ruşinoase), să se spele cu leşie locul pe unde a călcat, fratele Ioan a hotărât, la rându-i, ca treaba aceasta să se facă temeinic şi cu băgare de seamă, ori de câte ori s-ar strecura în mănăstire (din întâmplare) un călugăr sau o maică. Şi, pentru că în celelalte mănăstiri din lume toate trebile sunt socotite, şi orânduite de la ceas la ceas, fratele Ioan a statornicit ca în mănăstirea lui să nu fie, nicăieri, nici cadran, nici ornic, ci toate să se îndeplinească după nevoie şi la vremea lor.

— E adevărat, a spus Gargantua, că ţinând socoteala ceasurilor, pierzi vremea degeaba. Ce foloseşti? Nu se poate închipui o neghiobie mai mare decât să-ţi rânduieşti viaţa după bătaia clopotului şi nu după simţul cel bun şi judecata minţii.

Pe vremea aceea nu se călugăreau decât femeile chioare, şchioape, gheboase, strâmbe, zălude, pocite sau betege, ca şi bărbaţii ologi din naştere, răpciugoşi, nerozi sau trândavi. (– „La drept vorbind, a spus fratele Ioan, când femeia nu-i nici harnică şi nici frumoasă, ce faci cu ea?” – „O trimiţi la mănăstire”, a răspuns Gargantua. – „Să facă umbră pământului”, a spus călugărul.) Aşadar, s-a hotărât ca în mănăstirea fratelui Ioan să fie primiţi numai bărbaţi întregi, zdraveni şi frumoşi, iar femeile să fie tinere, plăcute şi, mai ales, bine făcute.

Fiindcă în mănăstirile de maici, bărbaţii nu puteau să pătrundă (decât fără voie şi pe ascuns), s-a statornicit ca în mănăstirea fratelui Ioan femeile să n-aibă drept de intrare în lipsa bărbaţilor, precum nici bărbaţii, dacă nu s-ar afla pe-acolo nici o femeie.

Şi pentru că, atât maicile cât şi călugării, o dată intraţi în mănăstire, erau legaţi, după un an de încercare, să rămână monahi şi călugăriţe toată viaţa, s-a hotărât ca din mănăstirea fratelui Ioan, atât bărbaţii, cât şi femeile, să poată pleca oricând vor pofti, în plină şi desăvârşită voie.

Şi fiindcă, îndeobşte, călugării făceau trei legăminte: de înfrânare, de sărăcie şi de ascultare, s-a hotărât ca în mănăstirea fratelui Ioan fiecare să-şi poată lua femeie, să aibă avere şi să trăiască după bunul său plac.

Vârsta legiuită pentru a intra în mănăstire s-a statornicit după cum urmează: femeile de la zece la cincisprezece ani, bărbaţii de la doisprezece la optsprezece.